Author(s): Anica Ioan / Language(s): Romanian
Issue: 3/2023
Potrivit art.159 alin. (1)-(2) din Codul muncii, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat având dreptul la un salariu exprimat în bani, iar potrivit art.166 alin.1 Codul muncii, salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz. Totodată, art.168 alin. (1) Codul muncii stabilește că plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit. Suma solicitată a fi restituită de către fostul salariat reprezintă împrumut și nu avans drepturi salariale. Prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de apel, reclamanta a susținut că această plată ar fi reprezentat un avans drepturi salariale și se impune restituirea din moment ce angajatul nu s-a mai prezentat la muncă din data de 03.08.2021. În drept, deși reclamanta a indicat art.254 alin. (1) Codul muncii (răspunderea patrimonială a salariatului pentru pagube produse angajatorului), ceea ce a solicitat a fost, în esență, restituirea unei plăți nedatorate, justificată de împrejurarea că pârâtul ar fi încasat în avans drepturi salariale, iar ulterior nu a mai prestat muncă, situație reglementată prin dispozițiile art.256 alin. (1) Codul muncii. Prin urmare, cauza juridică a acestui petit de acțiune este reprezentat de plata nedatorată, împrejurare ce rezultă din conținutul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost explicitat anterior, chiar dacă a fost indicat un alt text de lege, respectiv art.254 alin. (1) Codul muncii. Din această perspectivă, este de reținut că potrivit art.22 alin. (1) Cod proc.civ., judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, așadar nefiind ținut de textul de lege apreciat de părți ca fiind aplicabil raportului juridic dedus judecății. Pe de altă parte însă, indiferent de calificarea acțiunii în pretenții ca fiind întemeiată pe răspundere patrimonială/plată nedatorată rezultând din încasarea unui avans drepturi salariale, această situație de fapt nu a fost probată în cauză. Astfel, din chiar susținerile reclamantei și probatoriul administrat în cauză, nu a rezultat că această sumă a fost într-adevăr încasată cu titlu de avans drepturi salariale, indiferent de obiectul de activitate al societății și de împrejurarea că între părți, exista și un contract individual de muncă. Din acest punct de vedere, reclamanta însăși a indicat că pârâtul a solicitat un „împrumut” (chiar dacă l-a calificat în acțiune drept „avans”), pe care urma a-l restitui sau compensa după încasarea drepturilor salariale viitoare, începând cu luna august 2021; tot reclamanta a precizat că ulterior, pârâtul s-a obligat la restituirea împrumutului, dar nu în termen de 30 de zile cum i se solicitase, ci în termen de 60 de zile. Aceste aspecte rezultă și din declarația olografă semnată de către pârât și depusă la dosar, însă nu pot conduce la concluzia că pârâtul ar fi încasat suma litigioasă cu titlu de avans drepturi salariale. În acest sens, este de observat că suma depășește chiar nivelul salariului de bază din contractul individual de muncă, iar restituirea sau compensarea sunt modalități de stingere a obligației de plată specifice împrumutului, iar nu situației în care se încasează drepturi salariale în avans. Practic, dacă suma ar fi reprezentat „avans salariu”, această împrejurare ar fi trebuit operată corespunzător în contabilitate, în sensul de a se indica perioada căreia îi corespunde avansul și menționată în statul de plată aferent acelui interval de timp. Prin urmare, Curtea reține că operațiunea de plată a sumei de 4000 lei de către apelantă excede raporturilor de muncă dintre părți și deci aplicării art.256 alin. (1) Codul muncii, având la bază o altă înțelegere între acestea, ce nu poate fi analizată în cauza de față, întrucât s-ar depăși limitele învestirii instanței. Practic, temeiul juridic al acțiunii a fost cel al restituirii unor drepturi salariale pretins a fi fost încasate necuvenit de către un angajat, litigiu dedus judecății instanțelor specializate de dreptul muncii, iar nu celor de drept comun. Or, în baza disponibilității procesului civil astfel cum rezultă din art.9 alin.(2) și 22 alin.(6) Cod proc.civ., instanța de judecată este obligată să respecte temeiul juridic al acțiunii deduse judecății, astfel cum a fost stabilit de către reclamantă (expres sau implicit prin raportare la motivarea în fapt și în drept a acțiunii). Temeiul juridic al acțiunii a avut în vedere raporturi de muncă (și obligația de restituire a unor sume pretins necuvenite în baza acestor raporturi), motiv pentru care Curtea nu poate analiza legalitatea și temeinicia pretențiilor apelantei-reclamante decât prin raportare la acest temei juridic, iar nu prin prisma unuia diferit (de exemplu și neexclusiv, un contract de împrumut).
More...
