We kindly inform you that, as long as the subject affiliation of our 300.000+ articles is in progress, you might get unsufficient or no results on your third level or second level search. In this case, please broaden your search criteria.
Palatul Peleș împreună cu parcurile şi terasele înflorate care îl înconjoară se constituie într-unul dintre cele mai reprezentative monumente europene ale sfârșitului de secol XIX şi ale începutului de secol XX. Creaţie a Regelui Carol I, dar și a talentului arhitecţilor Johannes Schulz și Karel Liman, precum și a măiestriei unor decoratori prestigioși ca J.D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz și Bernhard Ludwig din Viena, castelul Peleș poate fi considerat cel mai important edificiu de tip istorist din România, având caracter de unicat. Aspectul castelului din timpul domniei Regelui Carol I este rezultatul marii metamorfoze care se produce sub bagheta lui Liman (1896-1924), care se dovedește pe parcursul lucrărilor, un demn absolvent al prestigioaselor școli de arhitectură pe care le frecventase. Totodată, terasele și grădinile se transformă datorită lui Liman în spaţii mai largi, bogat decorate cu fântâni și sculpturi.
More...
Alexandru Borza a fost unul dintre cei mai entuziaşti universitari clujeni, fiind un pasionat cercetător în domeniul plantelor de grădină. Acesta a creat şi dezvoltat la Cluj o impresionantă Grădină Botanică, cu un inventar botanic naţional şi internaţional. Nu numai în calitate de profesor universitar, ci și în cea de patriot român, acesta a făcut loc în cercetările sale studiului stării culturale a românilor. Pentru Al. Borza, inclusiv grădinile săteşti au exprimat caracterul şi tradiţiile locuitorilor. Pentru a aprecia „graiul florilor”, susţinea botanistul clujean, poporul trebuie să aibă un suflet special, o sensibilitate aparte. În privinţa plantelor ţărănimea românească a agreat în special plantele comestibile, de leac şi cele cu puteri magice. Nu au lipsit nici florile şi plantele ornamentale, dar ele au fost cultivate, mai ales de locuitorii mai înstăriţi. Cunoaşterea grădinilor ţărăneşti, susţinea Borza, trebuie considerată o istorie culturală, care exprimă obiceiurile, gusturile şi sensibilităţile poporului nostru. Grădinile au reprezentat o moştenire veche, la care fiecare veac, fiecare generaţie în parte a mai adăugat ceva, în funcţie de propria sensibilitate.
More...
The intention of this study is to outline a brief history of the park in Bistrita. Our foray cannot miss the main stages of the modernization process that gradually changed the appearance of Bistrita's park. The park is a small botanical garden located in the southern part of the city, arranged in the early nineteenth century, in defense of the city of Bistrita.
More...
Serbările înfrăţirii culturale ale ,,Astrei” au reprezentat pentru perioada interbelică românească modelul unor manifestări culturale, naţionale şi folclorice de proporţii festive majore. Evenimentul, care a avut loc în vara anului 1924, a constituit puntea de legătură marcantă care a unit mediile culturale şi intelectuale transilvănene cu cele din capitala României, întipărindu-se în conştiinţa colectivă drept solidificatorul şi continuatorul ,,înfrăţirii” culturale dintre toate provinciile româneşti. Acest articol urmăreşte să surprindă mecanismul sărbătorii ca instrument de forjare al unei identităţi naţionale şi culturale prin intermediul coregrafiei manifestărilor festive şi a imaginilor/impresiilor construite de participanţi.
More...
„Nimic nu este la locul său”. Acest citat din Joseph de Maistre rezumă perfect gândirea politică postbelică a lui Emil Cioran aşa cum apare ea din paginile operei sale de limbă franceză care stă la baza studiului nostru. Cu ajutorul unei abordări comparative prin care am alăturat gândirea politică a lui Cioran celei a unor figuri reprezentative pentru ceea ce am denumit generic „antimodernism”, precum Joseph de Maistre şi Oswald Spengler, am urmărit situarea unei gândiri fragmentare, profund originale precum cea a lui Cioran într-un context intelectual care-i lămureşte multe dintre aparentele sale obscurităţi. Cioran preia şi radicalizează în opera sa postbelică într-un mod specific elemente ale gândirii antimoderne prezente la autorii menţionaţi mai sus. Împărtăşeşte cu „reacţionarismul” lui Joseph de Maistre pesimismul antropologic profund (una dintre trăsăturile esenţiale ale gândirii antimoderne), însă, refuzând soluţia „providenţialistă” a acestuia, amplifică această viziune considerând că Istoria însăşi este un Rău şi acordând chiar dimensiuni aproape gnostice acestei viziuni. De asemenea, profund influenţat în opera de tinereţe, dar şi mai târziu de teoria organicistă, tributară unei concepţii ciclice, a lui Oswald Spengler despre „declinul” civilizaţiilor, Cioran va radicaliza ideile acestuia (influenţat, fireşte, şi de realităţile unei lumi postbelice pe care o detesta), considerând Istoria însăşi ca manifestare a unui „declin” ireversibil. Altfel spus, obligată la retrageri succesive de avansul modernităţii, gândirea antimodernă (caracterizată prin pesimism antropologic şi neîncredere faţă de „progres”) îşi atinge ultimele consecinţe logice prin gândirea postbelică a lui Cioran. Nu doar progresul în sine este o iluzie, ci Devenirea însăşi. Nu o anumită civilizaţie specifică este supusă unui „declin” ireversibil, ci Istoria însăşi este un alt nume pentru „declin”. Pentru Cioran lumea exterioară nu mai are nimic de oferit, singura soluţie rămâne retragerea definitivă în propriul sine.
More...
This study recreates Norbert Elias’s career and his scientific itinerary in First World War Germany, during the Weimar Republic, until the ascension of Nazism. His career of sociologist and historian is confronted with that of Ernst H. Kantorowicz, and evidences not only the common Jewish origins of the two great historians, but also a parallelism of their intellectual destinies. Norbert Elias’s years of intellectual upbringing are analyzed and then the genesis and the late, but considerable impact of his work, which, through some ideas embodied in such very well-known phrases in the scholarly world as the court society, the civilizing process, symbolic violence, etc., has irrigated considerable territories regarding the genesis of European modernity. The study explains the causes behind the success of Elias’s theories, which have renewed the field of political history, opening it to new horizons and which, despite the critical approach, the adding of nuances and the detachment present today in their reception, continue to produce notable consequences in the knowledge of the past.
More...
In the lapse of a century, from Peter I “the emperor and autocrat of all Russia” (1682-1725) to Catherine II the Great (1762-1796), the ascension of the Russian Imperial Court was achieved mainly in conformity with the “patterns” of the Versailles community. In fact, at the beginning of this century, Peter triggered a wide-ranging project of Europeanization of Russia, often achieved by means of coercion. Within this project, the Russian Imperial Court and the new capital became a scene for the processus de civilization (Norbert Elias), and which, gradually, became a fast-working mechanism brought to perfection in the time of Catherine II. The processes did not follow a straight line given the fact that they were built on older structures, changes occurring in multiple directions, resulting in substantial transformations in the structure and main subdivisions, in the everyday ordinances and the forms of court ceremonial, eventually synthesizing the court atmosphere, which was only the first and most visible experience of the multiplication and diffusion of European models in the Russian Empire during the 18th century.
More...
The scholarship regrading the princely court in Transylvania gained prominence, enriching the knowledge concerning the princely state, the society and the culture of the principality. We can almost consider the results of this common enterprise, to which numerous scholars contribute, as preliminary studies of a bigger unitary whole, as construction stones of the synthesis of studies regarding the court from Alba Iulia. The overview of this synthesis, from which many parts are missing, can be prepared by a common conception and by the collaboration through the division of tasks of the historians studying the Transylvanian principality. From the mosaic parts of partial researches a complete and coherent creation can be achieved only by organized collaboration, because the accrual of distinctive parts in itself would not be sufficient for organizing knowledge in such a manner that the basic summation of the parts should form a unitary whole with an added value compared to the amount of the parts. A preliminary consensus between scholars at the level of the presentation of the logical course of research and the specification of the more important questions is to be favored over the ulterior imposition of some organizing principles of the existing contributions. In view of this purpose one must establish the content of the desired synthesis and the following must be agreed: what is the social model of the princely court that the historians employ during their research, in order to establish a distinctive direction of thought and scholarship on the basis of the chosen model. As an outline for the above-mentioned considerations, I wish to present several features of the model we seek. Such a model should go beyond the fixed, rigid, formal presentation of the social structure of the court, seeking the changing, flexible elements as well; it should observe the relational networks of court characters from a temporal and fluctuating angle. It is precisely because of the temporal angle that social history should incorporate the history of events, the results of political history. Such a model would take into account the steps that need to be taken to go beyond the “individual” model to the “collective” one and vice-versa. Perception and representation would consider them as suitable forces for the constitution of groups, it would showcase social actors in their condition of imaginators and it would open up pathways towards cultural history as well. It is worth structuring the available material in the light of Elias’s work, despite all the difficulties emerging from the peculiarities of the sources on the court from Alba Iulia – like the intermittences inside the network of interdependent relations. In the arguments I bring in favor of the rereading of The Court Society I underlined the fact that Elias’s methods and concepts have the power to inspire even today. Elias’s figurational sociology – updated by the approach and concepts of social history and contemporary historiography – respectively the problematics of The Court Society with all its theses – nuanced by the newest findings of the scholarship referring to the European state of the modern era and the courts of the rulers – should facilitate in a greater measure the formulation of a model referring to the social model of the princely court in Transylvania.
More...
The princely court has always been an object of interest, but does it become a model to emulate as well, as Norbert Elias suggests in his well-known book The Court Society? This is the main question that drives our examination. The Phanariot century, with its well-known instability, did not give enough breathing space to the establishment of a court society to envy, or particularly to emulate. The high officials in the prince’s council were frequently richer and more powerful than the ruler and his Constantinopolitan clique. The great noble and dignitary Ienăchiţă Văcărescu fully proves this hypothesis. Through his actions and gestures, his economic and symbolic investments, the great noble becomes a model for the other nobles. But one cannot say the same for the provincial nobility, who enviously looks at the princely court, desires to be around the ruler, but without having the necessary economic and political power. We tried, by detailing some rituals concerning the service of food, to offer some working hypotheses. The semantic analysis of the terms ipolipsis, politie, civility also helped in the elaboration of these pages.
More...
La littérature cérémonielle, traditionnelle et moderne révèle le rôle important des cérémonies pour légitimer et honorer les autorités politiques impériales, royales ou princières accompagnées par des moments importants de la vie publique. Les chroniques, roumaines ou étrangères, les documents bureautiques, les représentations sur les fresques de l’église, les mentions des voyageurs étrangers, les journaux des messagers et ambassadeurs, ils nous fournissent des détails importants au sujet de l’importance de la place et le rôle des symboles politiques et les vêtements dans les cérémonies publiques ou privées. Dans la tradition de la Région de Moldavie ou la Valachie, il y avait toute une série des règles et coutumes fixes, pour les solennités publiques, pour les fêtes laïques et religieuses, où le Seigneur et la Cour étaient apparus, avec des soldats et des fonctionnaires de l’Etat. Les cérémonies du couronnement, de la réception des fonctionnaires, du développement de quelques activités de nature politique, religieuse ou public ont changé, selon le statut des seigneurs, face au pouvoir souverain. Le but des modèles cérémoniaux a été de mettre en évidence le système des représentations politiques, mais aussi la distinction entre le sommet de l’hiérarchie de l’état de tous les autres aspects quotidiens d’une époque. Au XIXe siècle, le protocole moderne a été créé en 1875, lorsque Charles I a confié au Maréchal de la Cour, Theodor Văcărescu la rédaction d’un document sur « Les Cérémonies de la Cour », publié en 1876. Le document comprenait les règles de la maison souveraine, soit aux événements solennelles et officielles, soit aux célébrations ou réceptions, qui avaient un caractère privé. « Les Cérémonies de la Cour » était composé par de règles et formes établies par la tradition ou par des ordres spéciaux du Seigneur. Tous les aspects de l’activité protocolaire ont été pratiquement abordés, concernant la Cour princière et les autres institutions du pays, selon l’ordre de l’hiérarchie de l’Etat. Le document a indiqué 250 tous les détails du protocole sur l’organisation et la conduite des réunions de l’ouverture des organes législatifs, l’inauguration des métropolites et évêques, l’inauguration des activités culturelles, économiques, sociaux, militaires et autres. Les normes protocolaires codifiées dans le travail mentionné ci-dessus, avec quelques ajouts, elles sont restées en vigueur à la Cour princière de la Roumanie aussi au XXe siècle.
More...
Mircea Eliade was one of the most important Romanian intellectual figures in the interwar era before his well-known international academic career. Deeply influenced by his Indian experience and by his first-hand contact with the nationalist Indian movement led by Gandhi, Eliade conceived after his return the future role of the Romanian culture as a spiritual translator between the traditional cultures of the East and the secularized West. He also hoped that the future Romanian Culture, helped by its largely intact rural civilization, could link the Indian and generally Oriental spiritual revival with the one observed in large segments of the European elite after the Great War. Unfortunately, he mistakenly placed his hopes of Romanian spiritual revolution in the Iron Guard movement, seen by him as a spiritual and religious movement and not as a political one, let alone Fascist. A firm believer in “the primacy of the spirit”, he criticized the Fascist and Nazi movements. All his hopes were dashed after the Soviet occupation of Romania, but his postwar work allowed him to individually achieve that role of “spiritual translator” that he attributed to Romanian culture.
More...
Asociaționismul, la nivel european, a fost o mișcare a forțelor liberale, care doreau înnoirea societății prin crearea de noi solidarități, prin gruparea persoanelor animate de același crez și convingeri sociale și naționale. Față de Occident, orizontul asociaționist românesc s-a înfiripat mai greu. La mijlocul veacului al XIX-lea a început să prindă rădăcini în conștiința publică importanța unor instituții autorizate, care să facă propagandă culturală, în scopul păstrării identității naționale. S-au pus bazele unor reuniuni de învățători sau de femei, casine, societăți profesionale și asociații culturale, pentru promovarea bunăstării economice, culturalizării lumii rurale și urbane. Prin fundații tot mai numeroși tineri români puteau să studieze în străinătate și să ocupe funcții administrative, economice, culturale și politice. Astra a fost fanionul culturii naționale, pe o perioadă îndelungată de timp, între 1861-1948. Principalele inițiative și acțiuni ale Astrei au vizat înființarea unor cursuri de alfabetizare, conferințe populare, biblioteci, muzee, expoziții, tipărirea de broșuri, acordarea unor burse de studiu. Revista oficială a Astrei a fost „Transilvania”. Un moment festiv a fost jubileul Astrei din 1911, organizat la Blaj. Organizatorii jubileului, în frunte cu Iuliu Maniu, Andrei Bârseanu, Octavian C. Tăslăuanu și alții, au elogiat realizările culturale și receptivitatea populară. Activitatea de culturalizare a căpătat valențe noi după 1918. Reorganizarea asociaționistă, mai ales a Astrei, a fost impusă de noua generație de intelectuali, interesată de modernizarea societății românești.
More...
Subiectul principal al studiului, cel în jurul căruia se ordonează toate ideile, este cariera medicală și politică a lui Apostol Arsaki (1783-1874), doctor în medicină și om politic de orientare conservatoare. Subiectul este și un bun pretext pentru a da chip evocărilor despre acest personaj: părinții, copilăria, lecturile formative, prietenii, reușitele și eșecurile etc. Astăzi Arsaki este mai cunoscut ca politician decât în calitate de medic. Pentru contemporani, era unul din cei mai de seamă latifundiari din țară și numai câțiva mari boieri – Filipescu, Crețulescu, Golescu, Ghica, Câmpineanu etc. – meritau să fie menționați alături de el. Reputația i-a fost sporită de actele caritabile făcute în România și Grecia și de acțiunea politică conservatoare.
More...
Asociațiunea transilvană a urmărit inițierea și susținerea unei activități literare și științifice, grupând în jurul său întreaga intelectualitate românească. Dorința membrilor Asociațiunii din comitatele Maramureș și Satu Mare de a se înființa un despărțământ în acest ținut este exprimată în scrisoarea lui Mihail Pavel (vicar al Maramureșului), trimisă Comitetului central al Asociațiunii la Sibiu. Prin hotărârea Comitetului central al Astrei, Gheorghe Pop de Băsești a fost încredințat cu organizarea unui despărțământ în Sătmar. Printre cei dintâi membri sătmăreni ai Astrei, s-a afirmat profesorul de limba română din Satu Mare, Petru Bran, animator al vieții culturale sătmărene, care a figurat în analele Asociațiunii printre primii membri cotizanți de la înființarea Astrei în 1861. Despărțământul Sătmarului se extindea peste trei comitate și „singura inteligență” o formează preoțimea rurală, dar și dăscălimea. În ziua de 16 februarie 1868 s-a constituit despărțământul Sătmar-Ugocea al Astrei, după numele comitatelor Sătmar, respectiv Ugocea. Sediul despărțământului a fost stabilit la Seini, situat aproximativ la egală depărtare de cele două județe: Satu-Mare și Maramureș. Înființarea reuniunilor cercuale și agenturelor comunale a fost hotărâtă în adunarea generală din 10 august 1869, de la Șomcuta Mare, a izvorât din necesitatea unei legături mai apropiate și directe cu membrii săi din toate ținuturile Transilvaniei cu locuitorii din cele mai îndepărtate așezări. Astra sătmăreană și-a creat în acestă parte a țării un renume deosebit prin toate manifestările desfășurate: religioase, educaționale, culturale și artistice. După semnarea Dictatului de la Viena (1940) și cedarea Ardealului de Nord către Ungaria, activitățile Astrei se reduc simțitor și, datorită presiunilor, încetează. În 1948 regimul comunist numește un nou consiliu de conducere, iar în octombrie 1950, s-a decis desființarea integrală a Asociațiunii.
More...
În Transilvania spectacolele teatrale au fost introduse în școli încă din secolul al XVIII-lea. Tinerii școlari din Blaj jucau piese cu caracter religios, care îndemnau la moralitate și la solidaritate etnică. Între anii 1839-1848 încercările de înființare a unei societăți teatrale nu au dat rezultate bune, publicul fiind delectat doar de diletanți. Principalele probleme au fost lipsa fondurilor, lipsa actorilor și prejudecățile publicului față de teatru. Susținerea teatrului național a venit din partea Astrei și a presei ardelene, în special din partea revistei „Familia”, condusă de Iosif Vulcan. Din multitudinea de societăți, asociații sau reuniuni culturale care au susținut teatrul românesc, cea mai importantă a fost Societatea pentru fond de teatru român, fondată la Deva, în 1870. Organizarea Societății a fost încredințată lui Iosif Hodoș, Iosif Vulcan, Alexandru Mocioni, Vincențiu Babeș și alții. Membrii Societății susțineau, prin cuvântări și disertații, importanța teatrului pentru păstrarea limbii și culturii naționale. La adunările și sărbătorile Societății se țineau concerte, baluri și expoziții de artă. Societatea s-a lovit constant de greutăți financiare și de construirea unui repertoriu național.
More...
Apărut ca o metodă de afirmare a proprietății asupra unei cărți sau de delimitare a unei colecții de cărți, ex-libris-ul a depășit condiția de semn al proprietății devenind o mică operă de artă. Originile sale sunt strâns legate de utilizarea semnelor heraldice însă, chiar și la începuturile sale, ex-libris-ul cuprinde uneori elemente suplimentare care exprimă aspecte mai puțin formale decât cele legate de blazon. O a doua etapă a evoluției ex-libris-ului marchează desprinderea sa de heraldică și apropierea de zona miniaturilor artistice. În această etapă pictori și gravori cunoscuți sunt angajați pentru a crea ex-libris-uri, iar acestea cuprind o mare varietate de teme – portrete ale proprietarilor, peisaje, obiecte, animale, alegorii, nuduri etc. Imaginile din ex-libris sunt deseori însoțite de o deviză sau de un citat considerat a fi reprezentativ. În cazul ex-libris-uri-lor care au aparținut unor personalități istorice, acest citat poate să ne releve un aspect inedit legat de viața lor privată. În articol sunt expuse câteva momente importante legate de istoria ex-libris-ului din unele țări europene și din arealul țării noastre. Spre deosebire de alte țări, în care ex-libris-urile sunt folosite curent încă din secolul XVI, în Țările române și Transilvania ele apar mai târziu fiind adoptate pe scară largă doar din secolul XIX. Lucrările care analizează ex-libris-urile din România sunt puține și de obicei tratează unele aspecte particulare legate de subiect – ex-libris-urile heraldice, tehnici tipografice folosite pentru realizarea gravurilor sau ex-libris-urile dintr-o colecție muzeală sau particulară. Datorită acestui fapt, cercetarea domeniului poate scoate la iveală aspecte inedite, neexplorate încă de alți autori.
More...