Metafora „corpul politic” în cultura medievalã a Occidentului latin (secolele XIII-XIV)

Author(s): Alexandru-Florin Platon / Language(s): Romanian Issue: 4/2003

Analiza metaforei „corpului politic” în cultura medievală a Occidentului latin în secolele XIII – XIV, este realizată pe un corpus bine circumscris de texte, şi anume: De regimine principum (elaborat în jurul anului 1285 de Aegidius Romanus); Rex pacificus (tratat anonim, scris cândva, în intervalul dintre 1297 şi 1302); De ecclesiastica potestate (o altă scriere, din 1302, a aceluiaşi Aegidius Romanus); De potestate regia et papali (un tratat datat între aprilie 1302 şi iunie 1303, care îl are ca autor pe Jean de Paris); Defensor pacis, (tratat antipontifical al lui Marsiglio din Padova din 1324). Toate cinci dezbat problema ierarhiei dintre temporal şi spiritual, într-o epocă în care, sub impactul aristotelismului şi ca urmare a unor evoluții istorice complexe, această ierarhie era pe cale de a se redefini în mod radical. Compararea acestor scrieri din perspectivă corporală arată, mai întâi, că în nici una dintre ele metafora „corpului politic” nu ocupă un loc central. Totuşi, poziția ei în aceste scrieri este esențială. Asfel, deşi absentă din seriile argumentative puse în joc (asemănătoare de la un text la altul), metafora „corpului politic” apare, întotdeauna, în segmentul-cheie al fiecărei demonstrații, subliniind cea mai importantă dintre ideile acesteia şi întărind „mesajul” transmis de autor. Pe de altă parte, nici forma acestei metafore nu este întâmplătoare. Ea depinde, întotdeauna, strict de scopul ultim al demonstrației, adică de tipul de ierarhie a puterilor pe care îl apără textul respectiv. În De regimine principum, de exemplu, imaginea corpului uman ca simbol al organismului social apare inserată în contextul unor extreme de interesante referințe, în care tradiționalul raport dintre cap şi inimă, organe considerate esențiale pentru buna funcționare a întregului sistem social şi politic, este inversat în favoarea ultimului termen. Indiferent că pledează pentru suveranitatea spiritualului sau pentru autonomia temporalului, nici una dintre scrierile amintite – cu excepția, poate, a lui Defensor pacis – nu pune vreo clipă în discuție unitatea de principiu a Statului, figurat, tocmai de aceea, ca un trup. În dispută este doar ierarhia celor două puteri, iar forma pe care o împrumută, într-un loc sau altul, descrierea corpului evidențiază numai acest lucru. Constatarea este importantă şi pentru că învederează şi o altă funcție a acestei „metafore primordiale” sau „macrometafore”, cum i s-a mai spus, decât aceea cognitivă. Este vorba de capacitatea ei de a legitima raportul de forțe propus, înrădăcinîndu-l în cea mai înaltă expresie simbolică deopotrivă a naturalului şi divinului: trupul ființei umane.

Images of the Life and the Death of the Mayas of Yucatan, Mexico

Author(s): Gaspar Baquedano Lopez / Language(s): English Issue: 5-6/2004

„Tua sacratissima unxio... cordis intima penetret”. Corpul în ceremonialul medieval al încoronării

Author(s): Alexandru-Florin Platon / Language(s): Romanian Issue: 7/2005

Ritualul de încoronare a regilor (coronatio regis) a constituit actul esențial al legitimării puterii monarhice în Evul Mediu. Acest ceremonial avea menirea de a simboliza separarea și ruptura celui încoronat de lumea profană, apoi resurecția și re-agregarea lui la comunitate. Încoronarea, ritul oncțiunii — al cărui model este, cum se știe, vetero-testamentar - s-a cristalizat în Occidentul medieval în secolul al VIII-lea, devenind, împreună cu noțiunea „grației divine” (dei gratia) expresia definitorie a theocrației regale și, totodatț, a dimensiunii cvasi-sacerdotale a oficiului monarhic. Împrejurările acestui proces trebuie, neîndoielnic, corelate cu rolul din ce în ce mai important al clerului (în genere, al Bisericii romane) în articularea unui discurs unic despre natura și organizarea lumii, având drept pivot doctrina unei regalități înțeleasă ca un ministerium religios, inspirat și orientat din punct de vedere etic-normativ de corpul ecleziastic. Cercetarea doreste să releve, de asemenea, maniera în care se oglindeste în gestul esențial al oncțiunii o anumită evoluție a concepției despre corp și ierarhia organelor sale vitale. În riturile medievale de inaugurare sau trecere, cum este și oncțiunea, simțurile au avut un rol specific: astfel, în timp ce văzul era predominant spiritual, fiind simțul superior, abstract, prin excelență, și, ca atare, legat de prefacerile „din lăuntrul” ființei umane, gustul și mirosul, deși mai puțin directe prin efecte, nu erau, din acest motiv, mai puțin eficiente, antrenând în dinamica și simbolismul lor și părțile corpului pe care le implicau. În toate culturile pre-moderne, capul a fost considerat un sălaș al forțelor vitale ale trupului, al rațiunii superioare și al sufletului, pentru ca din secolul al XIII-lea să câștige prestigiu inima, deopotrivă ca organ și semnificant simbolic. Intensa valorizare a inimii a fost expresia unei reconfigurări radicale a imaginii despre corpul omenesc și ierarhia membrelor sale principale, o reașezare la fel de profundă a raporturilor de putere din societatea medievală, dintre instanțele sale tutelare: „spiritualul” și „temporalul”.

Metamorfozele sărbătorii sub impactul sensibilităților moderne (secolele XVI-XIX)

Author(s): Simona Nicoară / Language(s): Romanian Issue: 7/2005

După Reforma din secolul al XVI-lea, raportul individual cu timpul creștin a fost liber în lumea protestantă, care nu agrea excesul festiv și celebrările, pe când Biserica catolică a purces la o codificare colectivă a sărbătorilor, pentru ca, după secolul al XVII-lea, numeroși episcopi să propună reducerea timpului religios comunitar. Biserica catolică a fost tentată să balizeze strict timpul și spațiul sacrului, definind interdicțiile, normele, sprijinindu-se pe autoritățile civile în acest sens. Toate confesiunile au încercat să elimine aspectele profane, etichetându-le drept superstiții, să curețe regimul și disciplina sărbătorilor, prin configurarea unui calendar strict creștin. Din veacul al XVIII-lea, sărbătoarea a devenit un obiect al bătăliei ideologice, un mijloc tentant și eficient prin care se puteau impune în mentalitatea colectivă noile viziuni seculare despre lume, societate și Stat. Sărbătorile civile deveneau o miză a criticii sărbătorilor religioase tradiționale, considerate pline de „prejudecăți” și de un simbolism obscur. Timp forte al noilor sensibilități secularizate, sărbătoarea revoluționară din vremea marii revoluții franceze (1789-1794) a reprezentat un fapt social global (ca orice sărbătoare!), dar a devenit o armă de luptă politică, a cărei miză însemna răsturnarea raportului de forțe și de dominație în spațiul simbolic.Secolul al XVIII-lea a însemnat pentru spațiul românesc o scădere a timpului festiv, mai ales din inițiativa Statului, care a dorit un mai bun control asupra timpului social. Atmosfera festivă politică și spiritul creștin s-au regăsit într-o formulă aparte cu prilejul revoluției de la 1848 în Transilvania și Țara Românească! Pentru eterna memorie a acelor zile „sfinte” de sărbătoare revoluționară, câmpurile Libertății, de la Blaj și Filaret, au devenit, după 1848, locul celebrării idealurilor pașoptiste. Din 1850 până în 1876, când au fost interzise de autoritățile austro-ungare, oficierile festive ale zilei de 15 mai la Blaj au semnificat ancorarea generațiilor post-pașoptiste în acel moment revoluționar întemeietor, pentru refacerea voinței regeneratoare românești. Conform Regulamentelor școlilor din 1835, 1837, serbările școlare din capitale sau orașe de provincie ale Principatelor deveneau o manifestare de prestigiu și amploare, la care participau solemn, uneori, și domnitorii de la Iași sau București, precum și autorități școlare, religioase, notabilități și reprezentanți diplomatici. Festivismul ce a însoțit instalarea în fruntea Principatelor Unite a lui Al.I. Cuza în 1859, dar, mai ales, aducerea în țară și instalarea ca domn a lui Carol în 1866, apoi proclamarea sa ca rege în 1881, a însemnat un nou model de sărbătoare politică, ce îmbina sincretic protocolul politic cu obiceiurile populare. Expansiunea culturală, angajată în construirea identității naționale a încurajat o prioritate a manifestărilor festive național-folclorice și politice, care aveau rolul să exalte imaginea profetică a unei vieți naționale ideale și a unei ordini politice mântuitoare.

Timp liber, distracţie, joc. Sensibilităţi şi metamorfoze de-a lungul istoriei

Author(s): Simona Nicoară / Language(s): Romanian Issue: 10-11/2007

Time occupies a strategic place in people’s views on world and society, views making a historical era, a culture specific. This is why the change in the views concerning time, duration and life has always meant the modification of some values and attitudes which influenced deeply the history of the different societies. The major historical epochs were characterized by the specific relationship between time and work; they were built on different experiences of time, and the differences in mentality were converted into different lifestyles. A wide chronological plan may highlight better the originality, the constants or the differences between the various historical periods in these respects, which are not at all negligible related to society. Neither work, nor games, dancing, music has had the same significations and contents in the course of the ages and civilizations. We, modern men are far away from what the people of the Antiquity or of the Middle Ages understood by these cultural forms, due to the appetite for the profane, which has been progressively increasing in the last few centuries. The great change, which was amplified with the dawn of modernity, was the slow decline of the sacred time in favor of the profane one, the latter being filled with more and more varied activities and aimed at people’s comfort, happiness and welfare. Leisure, entertainment and games as lived and practiced in rural communities differed from the more complex ritual of the fashionable urban society, and the modification of customs after the 17th century was marked by the appearance of new ways of spending the time. The great mutations in the ideas on games, entertainment and leisure were felt most forcibly in the 17th century. The rearrangement of work rhythms related to the industrial revolution of the 19th century meant a tendency to limit the productive time. This left to the craftsmen and workers – less to the peasants – an autonomous period of time open to spontaneity, which opened the sphere of Dionysian, ludic wishes, but also founded new attitudes and social values. The anxiety of the temporal pressure desecrated the old traditional rhythms, increased the necessity to section the hours, days and months. The 20th century was characterized, in general, by the democratization of games, entertainment and leisure, which, theoretically, had to be accessible to all social categories. The western world has become a vast playing and entertainment field, showing a tendency to spread worldwide this model, which proclaims that man is no longer “the plaything of gods”, as Plato once said, and through the secularization and laicization of society he no longer feels “censored” by the awed formula of the medieval civilization God does not want us to remain idle! The metaphor of our age has become: all is play and show.

Odiseea miturilor în istorie. Supermarketul mitologic modern

Author(s): Simona Nicoară / Language(s): Romanian Issue: 14/2009

Cercetarea mentalităţilor istorice reprezintă o dimensiune a antropologiei istorice, care relevă, în primul rând, continuităţile şi metamorfozele diferitelor forme de cultură şi civilizaţie în spaţiul europen sau universal. Interesul pentru cercetarea stabilităţilor nu este răspândit printre cercetători, dat fiind mentalitatea lor modernistă, dominată de fascinaţia dinamismului culturii şi civilizaţiei moderne. Cultura modernă este într-adevăr dinamică, dar cultivă nestatornicia, efemerul, eschatologicul, speculaţia, ceea ce o face diferită de mai temperatele (conservatoarele) epoci istorice anterioare. Miturile nu pot fi considerate o simplă manifestare de monotonie cultural-spirituală a istorei, un banal exerciţiu al neputinţei de a întreprinde neapărat ceva nou, modernizator sau o repetare naivă a unor tradiţii. A expedia mitul ca fantasmagorie sau a-i acorda explicaţii empirice, logice, înseamnă a bagateliza un fapt cultural, care şi-a pus amprenta asupra întregii vieţi a umanităţii. Miturile sunt, în esenţă, povestirile nostalgice despre un trecut considerat ideal, calitatea lor fundamentală fiind aceea de a fi retrăite, reinvestite ca modele exemplare, chiar şi în domeniile profane ale mentalităţii moderne, precum politica, ideologia, cultura, ştiinţa etc. Puterea miturilor tradiţionale şi moderne a stat în speranţa în posibilitatea refacerii/retrăirii unei ordini sociale superioare, existente cândva în trecut. Aşteptarea şi speranţa au fost motorul acţiunilor, emoţiilor şi sentimentelor colective, nu numai în momentele de criză sau de insecuritate politică şi economică, ci şi în toate trăirile cotidiene. Structuri mentale, precum credinţele, tradiţiile, miturile sunt fapte colective, care au rezistat diferitelor experienţe istorice tocmai datorită impactului colectiv, rolului lor „terapeutic”, mai ales în momentele tulburi. Abordarea mentalităţii mitice în cercetarea contemporană presupune o limpezire terminologică, dată fiind mlaştina de definiţii şi interpretări greoaie care s-au dat mitului. Obsedaţi de logica teoretică şi de analogii anistorice, mulţi sociologi, psihologi, antropologi, etnologi au preferat definiţii care pornesc de la paradigme diferite: teocentrice, ateiste, agnostice. Prea rigida specializare şi abstractizare a limbajului ştiinţific, sărăcia unor exemplificări la nivelul vieţii istorice, ignorarea mecanismelor memoriei colective au îngreunat demersul cercetării mitologiilor. Pentru istorici, este relevant cum sunt privite şi definite astăzi miturile, dar mai important este cum le înţelegeau şi le trăiau generaţiile istorice. Chiar dacă în fiecare epocă au existat poziţii diferite faţă de mituri şi mitologii, toate încercările de demitologizare au dus inevitabil la naşterea unor mitologii opuse. Traversând epocile istorice în care s-au manifestat ca moduri de gândire augustianismul, scolastica, cartezianismul, iluminismul, romantismul, pozitivismul, se constată viziuni diferite despre mituri, analizate mereu sub raportul posibilităţii lor de a exprima adevărul. Raţionaliştii moderni, fascinaţi de reflecţia ştiinţifică şi ideologică s-au îndepărtat ostentativ de miturile tradiţionale, de înţelegerea lor profundă, considerând că ideologia şi ştiinţa au instrumente capabile să raţionalizeze societăţile. Dar, fascinaţia mitică s-a întruchipat în noile mitologii ale modernităţii, care bântuie mentalităţile ultimelor două veacuri. Odiseea miturilor s-a bazat tocmai pe încrâncenarea cu care acestea au supravieţuit în mentalitatea populară, pe fragila lor adaptare la speranţele, aşteptările, idealurile, valorile, aspiraţiile de cunoaştere ale fiecărei epoci istorice. Critica nimicitoare a miturilor este foarte veche şi s-a întemeiat pe suita de raţionalisme, care, sub pretextul unei clarităţi a orizontului de cunoaştere şi de interpretare a lumii şi a vieţii, nu au tolerat nebuloasa dimensiune a imaginarului popular. Vreme de secole miturile şi mitologiile au cunoscut victorii şi retrageri, reveniri şi controverse, de aceea au purtat rănile tuturor înfruntărilor prin care au trecut. Miturile au fost piatra de temelie a culturii antice şi medievale, dar nici modernitatea nu a scăpat de mirajul lor. Trăim vremuri în care o puzderie de mituri moderne bântuie cotidian: cel al înnoirii, al progresului, al societăţii superior organizate, al ştiinţei atotştiutoare, a eroului superman etc. Civilizaţia modernă a fost concepută prometeic, pentru a desfăta pe oameni într-un paradis terestru, dar ea are tot mai evident atmosfera mitului Turnului Babel. Oferta mitologică din supermarketul cultural contemporan este în primul rând Homo Ludens Demens, modelul individului egoist, bulimic, orgolios, amoral, apatic la muncă, amator de divertisment, copleşit de natură (nevoi, tihnă, hrană, plăcere), nu de cultură, capabil să-şi justifice relele comise, să-şi mascheze propriile vicii. El rătăceşte bezmetic prin viaţă, convins că binele şi adevărul sunt criterii secundare şi efemere.

Speranţa învierii naţionale. Adunările naţionale de la Blaj din 1848

Author(s): Simona Nicoară / Language(s): Romanian Issue: 15/2009

Revoluţia transilvăneană din 1848 a reprezentat o dragă uriaşă, un moment al insecurităţii şi angoasei, care a permis ideologiei naţionale să penetreze şi să agite mentalitatea populară şi să inspire angajarea românilor la acţiunea revoluţionară. Evenimentele perturbatoare revoluţionare europene din primăvara anului 1848 şi în special hotărârea şi intransigenţa revoluţiei maghiare i-au îngrijorat pe liderii naţionali. Ei erau hotărâţi să acţioneze, să constrângă naţiunea română şi revendicările sociale, dar temându-se să nu eşueze în absenţa solidarităţii naţionale. Cu toate acestea, Adunarea Naţională Română a devenit formula politică care putea coordona, reconcilia şi reasigura aspiraţiile ideologice naţionale, cadrul pentru acceptarea responsabilităţii colective a misiunii politice de a exprima voinţa românească generală. Entuziasmul, elanul participanţilor la Adunările generale din aprilie şi mai, fervoarea ulterioară trăită iarăşi la Adunarea din Septembrie 1848 au fost expresia semnificativă a faptului că comunitatea naţională şi solidaritatea a fost experimentată şi o sublimă materializare a patriotismului românesc modern s-a înfăptuit.

Sentimentul patriotic al intelectualului român din perioada paşoptistă. Jurnalul ca sursă istorică

Author(s): Ioana Manta-Cosma / Language(s): Romanian Issue: 15/2009

Jurnalele sunt scrieri personale, fragmentare, redactate aproape cotidian, conţinând informaţii despre viaţa interioară şi anturajul diaristului. Tematizând viaţa, aceste caiete sunt o sursă autentică de a reconstitui epoca în care sunt redactate. Problemele pe care le tratează sunt din cele mai diverse: de la detalii prozaice privind viaţa cotidiană, la obsesii şi meditaţii survenite în urma introspecţiilor, consemnarea unor evenimente marcante, personale ori de interes universal (războaie, revoluţii, cutremure, eclipse etc). Prin lectura jurnalelor putem reconstui istoria unui individ, preocupările lui şi aspiraţiile, dar şi Istoria, spiritul unei epoci, limbajul specific perioadei respective. Jurnalele lui C. A. Rosetti, Titu Maiorescu, Timotei Cipariu, Victor Mihályi de Apşa subliniază spiritul patriotic, interesul pe care îl manifesta ţara în detrimentul familiei şi al propriei persoane, entuziasmul şi suflul mesianic ce domina fiecare gest şi cuvânt. „Jurnalul meu” redactat de C. A. Rosetti este reprezentativ pentru perioada paşoptistă pentru că oglindeşte cu fidelitate spiritul de atunci patriotic, mesianic, dornic de schimbare. Diaristul face parte din tipologia intelectualului român întors din Occident, fascinat de ideea revoluţiei şi a schimbării pe care vrea să o aplice şi în ţara lui. Sentimentul datoriei şi fidelităţii faţă de ţară se conturează în fiecare notaţie din jurnal. Notaţiile cotidiene ale lui C. A. Rosetti dezvăluie prototipul intelectualului romantic ce are conştiinţa misiunii sale, preocupat în acelaşi timp de formarea lui culturală. Jurnalele surpind registrele cele mai personale şi mai sincere ale patriotismului şi naţionalismului românesc. Ele ofereau un spaţiu protector, ferit de indiscreţia societăţii, unde intelectualul romantic îşi exprima aspiraţiile, sentimentele şi practicile cotidiene.

Determinism moral şi responsabilitate individuală în vechea gândire greacă

Author(s): Radu Bandol / Language(s): Romanian Issue: 18/2011

The present study engages an interrogation that runs through the history of thinking and is acute even in contemporaneity: which is the ratio between one’s personal responsibility and its being determined by things, deeds, and external entities? In the case of the man with a Homeric way of thinking, it will be argued for this one’s being determined by a nature external to his own and a responsibility traced by the limits of this nature. The ratio between the concepts of determination and responsibility takes place in the case of the Homeric man along the migration from an irrational frame of thinking (mythic, unscientific in the modern sense) towards the rational (based on terminology and reflection), on the one hand, and from a natural religion to a philosophical conceptualization, on the other. The general frame in which we can situate the intentional behavior of the Greeks is given by the understanding of its relation to the sources of thinking. The contemplation of Nature will take one to cosmogonic or theogonic representations, and the introspection on the feeling of freedom, the awareness to a smaller or a greater extent of the moral responsibility, the impulse of doing something or of avoiding accomplishment, will generate ethical reflections. The interference of factors external to man with this one’s nature will have as a consequence the modification of thinking and behavior. The archaic frame in which the Homeric man can be placed reflects the dominance of the emotional, the lack of the principle of causality and of self-conscience. The ancestral mental space, in which the intentional attitude of the Homeric man is immersed, is also traced by Moira, i.e. the dominant conception of a certain order of Nature, which will afterwards assume alternative forms of the moral dominance of Destiny, Justice or Law. Moira is in agreement with collective representations, that inalienable frame delivered by society in which and by means of which the whole individual thinking is constrained to move. As Moira does not refer to an ordered or planned disposition of Nature, through an act of will and because it does not have an individual purpose or plan, it accepts an area of maneuver from the individual, but its limits should not be exceeded, otherwise this one commits injustice. The analysis of the concept of person along the line of the body – soul relationship observes the fact that the Homeric man does not have a unified concept of person, but he can reason it by means of the 'yuch', regarded as collective, universal soul. The traditional relationship of the body with the soul will take on a new dimension in the 5th century B.C., influenced by a new religious mentality: the soul starts to have a conflictual relationship with the body, with which it has felt in agreement up to that moment, and acquires a rational dimension. The image of the ratio between the moral determinism and the individual responsibility for the man with Homeric thinking is completed by his forms of irrationality found in the ritualic madness of ecstasies, the need for a transcendental authority that offers safety (the cult of Dionysos), the acceptance of the idea of inherited guilt for which satisfaction in the life here has to be offered, posthumously or through the doctrine of reincarnation, the fear of being stained together with the will for purification, as well as the explanation of behavior in cognitive language.

Istoria şi psihologia. Întâlniri şi deschideri epistemologice

Author(s): Toader Nicoară / Language(s): Romanian Issue: 19/2011

Logica istoriei în opera lui Xenopol

Author(s): Vasile Florea / Language(s): Romanian Issue: III/1970

Articolul prezintă câteva considerații cu privire la opera lui A. D. Xenopol.

Vasile Pârvan, fondator al școlii românești de arheologie

Author(s): Vasile Boroneanţ / Language(s): Romanian Issue: V/1972

Eseul prezintă cele mai importante momente ale carierei lui Vasile Pârvan.

Fundamentarea istoriei ca știință în concepția lui Pârvan

Author(s): Vasile Florea / Language(s): Romanian Issue: V/1972

Eseul prezintă concepția lui Pârvan asupra fundamentării istoriei ca știință.

Vasile Pârvan

Author(s): Alexandru Zub / Language(s): Romanian Issue: V/1972

Eseul prezintă câteva informații privind viața și cariera lui Vasile Pârvan.

USING HISTORY AS A TOOL IN INTELLIGENCE EDUCATION

Author(s): Lars BAERENTZEN / Language(s): English Issue: 21/2019

Using historical events as training material is, I think, more illuminating than using constructed scenarios because history often includes elements that the author of a scenario must reject as being impossible or too unlikely. However, as a tool for understanding current affairs both for the politician and for the intelligence analyst, history has a right use and a wrong use. Therefore so many people believe “that the only thing one can learn from history is that one cannot learn anything from history”? In this respect I will try to answer the following question: How useful is historical knowledge and training as an historian for an intelligence analyst?

Tudományos igényű „tanulságok” modern kori történelmünkben?

Author(s): Áron Eőry / Language(s): Hungarian Issue: 1/2019

Csizmadia Ervin: A magyar politikai fejlődés logikája. Összehasonlítható-e a jelen a múlttal, s ha igen, hogyan? Gondolat Kiadó, Budapest, 2017. 413 oldal

Történetírás és közéleti szerepvállalás – egy szimbiotikus kapcsolat

Author(s): Stefan Berger / Language(s): Hungarian Issue: 2/2019

Idei psihologice în opera lui Dimitrie Cantemir

Author(s): Liviu V. Filimon / Language(s): Romanian Issue: VIII/1976

Articolul analizează câteva aspecte ale operei lui Dimitrie Cantemir.

From Old Wars, To New Wars

Author(s): Gerald Peter Mutonyi / Language(s): English Issue: 06/2020

There has been a tremendous shift of interest the way war was fought before the cold war and after 1991. This paper refers to the former as old wars and the latter as new wars. It, therefore, has examined some old wars, which were waged for geopolitical concerns and ideologies. New wars have also been examined to illustrate that they are far from fitting the description of old wars. Hence the conclusion determines that the new wars are sources of the market for new weapons, and lacking the ingredient of the old wars: ideologies and nationalism. In some cases, the new wars are using the rhetorics of ethnic, religious, or tribal identities. But in the real sense, the new wars are entrepreneurial innovations skills of the weapons industry. They are willing to tolerate the risk of wars as long as there is a significant chance for income. Hence, in the long run, the war in itself does not result in peace, but immense profits and securing of resources for the dominant elite few.

A székely írás modern kultuszai és antikultusza: bevezetés a tanulmányokhoz

Author(s): Klára Sándor / Language(s): Hungarian Issue: 4/2018