„Liturghia cuvintelor” în „sanctuarul inimii” şi pe „altarul minţii”

Author(s): Ioan Cristinel Teşu / Language(s): Romanian Issue: 04/2012

This study attempts to underline the moral-spiritual value of language and of the spoken word. The use of language can follow the moral becoming of someone, to a positive spiritual result or, on the contrary, by desacralization, manipulation and devaluation, it can ruin the destiny of an individual or of a society. The world was created by the divine Word and received ontological restoration by the embodied Word, the Man – the priest and the king of creation who progresses toward his Creator via personal prayer, which is a dialogue with God, and via the ecclesial prayer or community prayer, which is based on the Holy Liturgy. Becoming one with our Heavenly Father is an ineffable mystery that occurs at the end of the heist prayer, in silence, as tears are the proof of what happens deep down in the heart of the Christian man, to an even greater extent than words – “tools of this time” as Saint Isaac of Nineveh called them.

Aspecte ecleziologice din gândirea mitropolitului Ioan Vancea

Author(s): Cristian Barta / Language(s): Romanian Issue: 2/2004

RÉSUMÉ: Cette étude a l’intention de présenter les éléments fondamentaux de la conception ecclésiologique du métropolite Ioan Vancea, comme ils ont été affirmés au Concile Vatican I. Accompagné par Iosif Papp Szilagy, il a été le porteur de parole auprès du Concile de la théologie et des souhaits des roumains unis avec Rome. L’ecclésiologie du métropolite Ioan Vancea est profondément enraciné dans la théologie orientale du premier millénaire et dans le Concile florentin, auquel elle se rapporte constamment. En manifestant un soin profond pour la reconstruction de l’unité religieuse des roumains de Transylvanie dans une formule gréco-catholique et pour garder l’identité théologique, spirituelle et disciplinaire de son église, le chef d’église roumain a essayé de participer à la rédaction des dogmes du primat et de l’infaillibilité du Pontife Roman. Pendant les débats du Concile Vatican I, il a accepté les principaux prérogatifs du primat papal (successeur de Saint Pierre, vicaire de Jésus avec pouvoir de juridiction sur l’Eglise entière) et de l’infaillibilité papale dans les limites de la définition florentine qui garantissait aussi l’intégrité de la tradition et des privilèges des autres patriarcats. Si l’insistance de la majorité des pères synodaux de définir ces dogmes peut être regardé aussi comme une réaction aux courants contestataires de l’époque, les objections du Métropolite de Blaj qui font référence à plus que la forme des dogmes semblent plutôt le résultat de la rencontre des deux ecclésiologies : celle romaine et celle orientale. Tandis que l’ecclésiologie romaine promouvait un modèle absolument hiérarchique, pyramidal, celle orientale se situait dans la ligne d’un modèle de communion institué par Jésus-Christ. La rencontre des deux modèles ecclésiologiques a créé des problèmes, dont la difficulté est pleinement reflétée dans les observations et suggestions du Métropolite Ioan Vancea et qui ne seront résolus que partiellement et par les théologiens du XXème siècle.

H. U. von Balthasar par lui-même : la structure de la Trilogie

Author(s): Alin Tat / Language(s): Romanian Issue: 2/2004

Dans le présent article, je propose une relecture de la dernière conférence donnée par H. U. von Balthasar le 10 mai 1988 à Madrid, à l’occasion de l’ouverture d’un symposium consacré à sa théologie . Il s’agit seulement de cinq pages, mais très denses et riches en enseignements.

Il perdono dei peccati nelle teologie bibliche dell’AT di G. von Rad e H.D. Preuβ

Author(s): Teodor Costin / Language(s): Italian Issue: 2/2004

Cele două monografii, ale lui G. von Rad şi H.D. Preuβ, tratează teologia biblică limitată la carţile Vechiului Testament. Autorii sunt preocupaţi de a gasi un centru de unitate pentru întergul Vechi Testament. Von Rad indică conceptul de «alianţă» a lui Jahvè cu poporul ales, Preuβ în schimb indică conceptul de «alegere». Analiza prezentă se limitează la tema «iertării păcatelor» în aceste opere. În prezentarea classica a lui G. Von Rad a tradiţiilor profetice, întâlnim tema iertării în profeţii Amos, Ozea şi Ezechiel. Fiind interesul autorului în istoria religiei lui Israel, în instituţii si cult, întilnim tema iertării păcatelor şi mai ales tema păcatului sub titlurile «Lege», «Intrarea păcatului în lume», «Păcatul şi espiaţiunea». Considerând fenomenul păcatului, von Rad descrie aspectul cultic de reparaţie a păcatului prin intermediul practicilor espiatorii. În timp ce se ocupă cu acurateţe de «păcat» şi de «espiaţiune», el acordă puţină atenţie semnificaţiei teologice a iertării păcatului de către Dumnezeu. Opera lui H.D. Preuβ descrie «ceea ce Vechiul Testament spune despre Dumnezeu» şi este caracterizată de o deschidere spre universalism. Sub titlurile «Păcatul si culpa», «Păcatul si espiaţiunea», autorul încentrează tema iertării si a păcatului. În textele narative tratează conţinutul, fenomenul, mărturisirea şi consecinţele păcatului, culpa şi pedeapsa; apoi graţia lui Dumnezeu şi iertarea (tratată in mod rudimental). Şi în profeţi întâlnim tema păcatului: ei au făcut din aceasta o temă a istoriei. În analiza terminologică, întâlnim tema iertării în cererile pentru eliberare de pedeapsă, în tema penitenţei şi a espiaţiunii. Promisiunea di iertare se întîlneşte mai ales in promisiunile profetice de salvare. Pe de o parte avem acţiunea de iertare din partea lui Dumnezeu, actualizată prin cult si practicile de espiaţiune care mediază iertarea, pe de altă parte avem, din partea poporului ales, esperienţa iertării.

L’Annunciazione e la Nascita del Messia secondo Mt 1,18-21

Author(s): Teodor Costin / Language(s): Italian Issue: 2/2004

La pericope Mt 1,18-25 fa parte dalla prima parte del vangelo di Matteo, chiamata «la nascita e l’infanzia di Gesù» (1,1-2,23). E' preceduta dalla genealogia di Gesù (1,1-17) ed è la prima dei tre brevi racconti dell’infanzia di Gesù (cf. 2,1-12 e 2,13-23) nel vangelo di Matteo. Nel nostro testo Matteo scrive, in riguardo al Figlio di Davide (Iēsou Christou huiou Dauid, Mt 1,1), degli eventi che si verificano in Betlemme, la città di Davide, anche se questo non è detto prima di Mt 2,1. Tema centrală a pericopei Mt 1,18-25 este vestirea naşterii lui Isus Messia, impunerea şi interpretarea numelui. Cuvintele îngerului şi citatul din scriptură conduc la o învăţătură cristologică. Naraţiunea este unică: relatează evenimentul în mod prozaic şi sobriu, atât cât este posibil. Tratând despre naşterea lui Isus, textul este plin de surpriză şi minunăţie, atitudine ce se poate aştepta când Dumnezeu începe să ducă la împlinire promisiunile făcute în trecut. În particular, textul prezintă o combinaţie între elementul miraculos şi cel comun, între cel divin şi cel uman. Surpriza întâlnită în Mt 1,16, îşi găseşte explicarea în naşterea miraculoasă a unui prunc dintr-o fecioară. Aceasta se realizează prin lucrarea Spiritului Sfânt, în vederea împlinirii planului lui Dumnezeu de mîntuire a poporul său. Atenţia se concentrează nu atât asupra naşterii in sine, cât asupra figurii pruncului şi a rolului pe care el îl va avea în mântuire. Aceasta se vede din importanţa acordată impunerii numelui, precum şi din semnificaţia numelor înseşi, Isus şi Emanuel. Pruncul născut întrupează deopotrivă prezenţa lui Dumnezeu (Emanuel) şi lucrarea sa de mântuire (Isus). După cum era pregătit încă din textul genealogiei (Mt 1,1-17), istoria poporului lui Dumnezeu şi-a atins acum scopul mult aşteptat. Mântuitorul, despre care Isaia (între alţii) a scris, intră acum în timp, eveniment cu care începe era mântuirii. În timp ce expune evenimentul, evangelistul este şi interpretul acestuia: concentrând naraţiunea asupra citatului din Is 7,14, utilizând frazeologia acestuia şi prefaţând citatul cu o formulă de introducere. Expunerea este simplă şi profundă, povestită cu entuziasm şi reţinere în faţa misterului. Iosif apare ca o persoană concretă, confruntat cu o dilemă de descifrat. Acest om drept, care are rolul important de a introduce pe Isus în descendenţa davidică, primeşte revelaţia şi intră în mod activ în planul lui Dumnezeu de mântuire.

Izvoarele de drept canonic oriental din primul mileniu

Author(s): William A. Bleiziffer / Language(s): Romanian Issue: 2/2004

RIASSUNTO. Per la Codificazione canonica orientale, un’importante particolarità la presentano i canoni del primo millennio. Questi canoni ispirati dalla vita della Chiesa s’ispiravano dai vari testi stabiliti nei sinodi particolari o ecumenici, o da quei canoni che sono generalmente definiti come „canoni dei Santi Padri”. La fermezza delle norme che scaturiscono dunque da aspetti pratici della vita ecclesiale è stata sanzionata come valida da parte dei Concili ecumenici, essendone scartate invece quelle norme che non definivano l’ortodossia di queste norme. Il canone 2 Trullano (691-692) e poi il primo canone di Nicea II (787) stabiliscono tassativamente quali siano queste norme. L’articolo vuol mettere in evidenza tutti quei testi che servirono come fonte diretta per la redazione del Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium. Anche se non viene detta alcuna parola al riguardo – le fonti sono comuni, dunque non si può pretendere da parte di nessuno che esse siano cattoliche o ortodosse – abbiamo presentato i testi del primo millennio, che essenzialmente stanno alla base del CCEO. I testi considerati spuri (i scritti pseudoapostolici) cominciano la nostra esposizione, dopo di che sono presentati i Concili ecumenici e topici che hanno stabilito delle norme che costituiscono fonti del CCEO, come anche i canoni dei „Santi Padri”. Finalmente sono presentate le più note collezioni di norme imperiali concernenti l’attività della Chiesa e alcune collezioni miste (nomocanoni), che si distinguono appunto per la loro importanza come fonti.

La religione di Israele: la «religione di famiglia» e la «religione dei padri»

Author(s): Teodor Costin / Language(s): Italian Issue: 2/2004

În prima parte articolul abordează tema religiei de tip «familial» practicată de primii israeliţi stabiliţi in «ţara făgăduinţei», într-un timp în care sistemul social era mai mult bazat pe viaţa de familie. In a doua parte propunem o prezentare a «religiei părinţilor» potrivit concepţiilor unor autori precum R. Albertz, F.M. Cross şi K. van der Toorn. Religia patriarhilor poate fi înţeleasă în general ca o pietate tipic familiara. Strămoşii lui Israel sunt descrişi în cartea Genezei ca asociaţii de familii cu o organizare patriarhală: tatăl mai era încă preot, cultul mai era încă unul familial, iar experienţele religioase sunt determinate de orizontul şi de necesităţile vieţii de familie. Raportul cu divinitatea este ilustrat de o serie de practici şi de idei religioase ce sunt legate de problematica principală a timpului: aceea de supravieţuire a familiilor. Divinitatea venerată în familie era numită «Dumnezeul tatălui (meu/ tău/ nostru/ vostru)». Această expresie este preluată de la descendenţa paternă a stramoşilor împreună cu alte tradiţii. Este vorba despre un Dumnezeu personal: experienţa avută cu Dumnezeul lor (exprienţă de binecuvântare, de protecţie şi de salvare) a stabilit o relaţie de încredere şi de credinţă care se transmite descendenţilor. Dumnezeul familiei putea fi o divinitate tribală ori naţională şi nu conta numele cu care era invocată (El, Yahve ori Baal), pentru că ceea ce se experimenta în familie referitor la divinitate rămânea constant. Cultul unei divinităţi în familiile din perioada prestatală, era monolatric, dar lipsea acea exclusivitate şi intoleranţă atât de caracteristică cultului dat lui Yahve în perioada statală. Stratul religiei de familie este cu mult mai antic decât religia specifică a lui Israel şi constituie temelia pe care mai tirziu se va forma religia yahvistă. «Dumnezeul părinţilor» este stapânul unui clan ori al unui grup de familii şi este desemnat cu numele patriarhului ori al fundatorului cultului cu care are o relaţie personală. Este descris ca o «divinitate istorică» care intră într-o relaţie de alianţă cu clanul şi călăuzeşte grupul in pelerinajele sale prin vicisitudinile istoriei. Devoţiunea faţă de Dumnezeul stăpân al locului, caracteristică primilor împământeniţi israeliţi, este de fapt devoţiunea faţă de «Dumnezeul părintelui» transmisă din tată în fiu şi mai apoi în nepot.

Il perdono dei peccati nella teologia biblica dell’A e NT di B.S. Childs

Author(s): Teodor Costin / Language(s): Italian Issue: 2/2004

In opera sa monumentală, B.S. Childs propune o teologie biblică a întregului Testament, Nou si Vechi: numai astfel se face dreptate sensului plin de TB (teologie biblică). VT dă mărturie lui Cristos, deci face parte din Biblia creştină. În plus fată de alţi autori, Childs face referinţe la teologia dogmatică şi sistematică. El alege ca şi context al TB canonul (the canonical process) Bibliei creştine şi apoi se situeaza într-un ambient de credinţă. Punctul său de plecare este credinţa, apoi studiul istoric al textului sacru şi dialogul cu teologia dogmatică, insistând asupra importanţei formei finale a textului sacru. Tema analizei în care suntem interesaţi este tratată în capitolul Reconcilere cu Dumnezeu. Pentru a exprima motivul de reconciliere, Biblia recurge la o mare varietate de termini. Cuvântul reconciliere are o funcţiune amplă, include teme ca espiaţiunea, sacrificiul, iertarea, mântuirea, justificarea. Autorul evidenţiază traiectorii istorico tradiţionale ale unor metafore relevante de reconciliere, pentru a arăta cum acestea au fost receptate şi modificate. Tradiţiile legale, cultuale si sapienţiale, care în NT rezultă adesea combinate împreună, în VT au fiecare o istorie diversă. În acest scop se consideră trei metafore mai importante (justificarea, reparaţia, victoria): pentru a vedea în ce măsură pot fi definite metafore legale, cultuale şi militare; pentru a urmări uzul fiecăreia în interiorul NT; pentru a vedea cum diverse linii sunt combinate împreună. Urmează o reflexie teologico-biblică asupra unor chestiuni privitor la reconciliere în baza datelor pe care le furnizează teologia bilblică şi aportul pe care aceasta îl poate aduce la elucidarea lor. În cele din urmă, în dialogul cu teologia dogmatică, se consideră dezacordurile doctrinale clasice în privinţa justificării şi reconcilierii, indicându-se rolul pe care teologia biblică îl poate avea în soluţionarea acestora

Константинъ епископъ Българский и неговото поучително Евангелие. Отъ Архимандрита Антония. Преводъ отъ Д. Цуклевъ

Author(s): MAGRAON Deliua-Alexandra / Language(s): Bulgarian Issue: 21-22/1887

Иконата: пътят на Откровението и пътят на въображение

Author(s): Georgi Todorov / Language(s): Bulgarian Issue: 13/2007

За светлината в иконата

Author(s): Mariyan Stoyadinov / Language(s): Bulgarian Issue: 13/2007

ULOGA KATOLIČKE TEOLOGINJE U BH DRUŠTVU

Author(s): Marija Ćelam / Language(s): Croatian Issue: 2/2009

Dobivši poziv za simpozij „Vizija teologinje u bh. društvu“, bila sam oduševljena jer će napokon u ovoj našoj napaćenoj Bosni i Hercegovini, osim mnogih političkih tema koje preplavljuju televizijske i novinske medije, biti progovoreno i o temi žene teologinje u bh. društvu. No, moje oduševljenje nije dugo trajalo, budući da sam tražeći literaturu potrebnu za istraživanje shvatila koliko je ona na ovim našim prostorima vrlo oskudna. Nadam se da će se to u skorije vrijeme promijeniti.

PREZBITERSKA SLUŽBA I SOCIJALNO POSLANJE CRKVE

Author(s): Zdenko Spajić / Language(s): Croatian Issue: 2/2009

The search for an answer to the question of the presbyter’s role in the social mission of the Church leads the author first to an analysis of the relationship between the general mission of the Church, namely to evangelize and sanctify, and its social mission in the world. The answer to this question is important in regard to the general tendency to define religion as something pertaining to the sphere of private life as well as in regard to the definition of the presbyter’s service and mission within the believing community. After introducing the actual status of the Church’s teaching regarding this relationship, based primarily on Vatican II and the most important postconciliar documents, the author concludes that the social mission of the Church constitutes an integral part of her mission and should not be considered as a secondary effect of evangelization. Building on this conclusion, the author further explores the question of the presbyter’s role in the social mission of the Church. The major argument is that the presbyter’s mission in the social area consists precisely in performing his threefold ministry: priest as minister of God’s Word, as minister of the Sacraments and the Eucharist, and as leader of God’s people. In performing his ministry, the presbyter is not called merely to a spiritual way of acting and leading the community towards the eschatological realization of God’s kingdom. On the contrary, his whole ministry should also include the social aspect. From this assertion, the work seeks to explore more deeply the ministry of preaching in regard to social questions, and the possibility of celebrating and experiencing the Eucharist in its social dimension and of leading the Christian community with the preferential option for the poor.

BIOGENEZA: EVOLUCIJA, STVARANJE ILI …

Author(s): Tomislav Jozić / Language(s): Croatian Issue: 2/2009

Predavanje sa simpozija „Darwin danas”, odrŽano u ANUBiH u Sarajevu, 24.11.2009.

MOJ BIVŠI STUDENT TE KOLEGA PROFESOR I KANONIK SUSTOLNIK

Author(s): Mato Zovkić / Language(s): Croatian Issue: 2/2009

In memoriam to Marko Josipović (1948-2009)

MARKO JOSIPOVIĆ (1948. - 2009.) - U SPOMEN (IN MEMORIAM)

Author(s): Željko Pavić / Language(s): Croatian Issue: 2/2009

In memoriam to Marko Josipović (1948-2009)

DUHOVNO-MINISTERIJALNI IDENTITET SVEĆENIKA

Author(s): Milan Špehar / Language(s): Croatian Issue: 2/2009

It was not too long ago, before the Second Vatican Council, that the Church did not speak a great deal about the spirituality of priests in pastoral activity. And those things that were said mostly concerned discrepancies in the priest’s service. The Second Vatican Council reconciles the priestly spirituality that derives from and enriches pastoral love. With this, the identity of the priest is confirmed. But “caritas pastoralis” must not develop into mere activism. Therefore it should be stressed that the essential part of pastoral activity is based on an intimate and personal encounter with Christ in the Eucharist and in listening to God’s word through meditation. This article also seeks to present a contemporary view of the evangelic counsel of obedience, poverty and celibacy and the possibility of achieving this and becoming more whole as a result. At the end, through “Eucharist after Eucharist” this means charitable sharing with those in need – I want to stress that the entire priestly life and the identity of the priest are in fact a permanent celebration of the Eucharist.

SVEĆENIŠTVO KAO POSREDNIŠTVO - BITI IZMEĐU BOGA I LJUDI

Author(s): Ante Mateljan / Language(s): Croatian Issue: 2/2009

The intention of this work is to show that the priesthood is essentially determined by the idea of intermediacy. The identity of the priest in the Church, as a theme to reflect upon during the “Year of the Priest”, becomes clear if that identity is founded on Christ’s priesthood. With this in mind, the author of this article develops five consecutive themes: 1) The reasons for the crisis in priestly identity are not only to be found in social change but also in the way the Church understands itself and its salvific ministry. Therefore the theological explanation of the nature of the priest’s ministry is crucial. 2) The history of redemption has a sacramental structure, which means that the encounter with God (salvific event) is realized in a human way (ad modum humanum) through word and act/event. This means that we are dealing with the visible intermediacy of salvation. 3) Christ’s priesthood, specifically addressed in the Epistle to the Hebrews, is very important in its personal intermediacy between God and people; Christ’s intermediacy has an ontological foundation in the theandric constitution of Jesus Christ, and that intermediacy is realized in the Paschal mystery. 4) Ministerial priesthood in the Church, according to Christ’s will and the apostolic ministry and consecration, continues Christ’s intermediacy between God and people. The priest, through sacramental ordination, becomes part of Christ (this is the sacramental character of priesthood); he leads to Christ those who believe in him and those who look for him; he also mediates, sacramentally, the grace of salvation. 5) The identity of the priest, as understood by the Catholic Church, is realized in permanent and personal self-formation into Christ. Therefore, every priest is called to be transparent for Christ the Savior; transparent in his personality; transparent in his words and his deeds.

VEĆINE I MANJINE U POSTKOMUNISTIČKIM DRUŠTVIMA

Author(s): Mato Zovkić / Language(s): Croatian Issue: 2/2009

This is a presentation prepared for the Conference on “Challenges to Churches and Society in the Post-communist Context”, organized by the Evangelical Theological Faculty in Osijek, Croatia, October 28-31, 2009. After the communist regime collapsed in 1989-1991, the countries of South, Central and East Europe emerged as nation states with majority peoples and religions. These states have yet to develop into true democracies with pluralistic civil societies. According to sociological research, majority religions in these societies claim the right to an almost exclusive presence among their respective peoples and they discriminate against minority religions or new religious movements. Despite existing tensions, however, religions can contribute toward building shared values and social cohesion. In illustrating his view, the author relies on the 1992 Catechism of the Catholic Church and the 2004 Compendium of the Social Doctrine of the Church. In the second part of the article he brings out the guidelines of the UN and the EU on the protection of national and religious minorities. In conclusion, he suggests that teachers of religion, priests and imams in the countries or regions of a respective majority should educate their own believers so that they actively support minorities.

PORUKA I TUMAČENJE PRISPODOBE O UDOVICI I SUCU (Lk 18,1-8)

Author(s): Darko Tomašević / Language(s): Croatian Issue: 2/2009

Luke places the parable about the widow and the judge in the central part of his Gospel. Because this parable is peculiar to Luke, it must have been of major significance to him, so much so that he did not want to leave it out. We must ask ourselves what is the message of this parable and how should we interpret it – in other words, what does this parable mean? It is clearly filled with meaning – and themes that it touches on are God’s kingdom, eschatology, and securing justice, with a principal theme being the bond between prayer and faith. This parable speaks about securing justice but it also invites us to be instruments of divine justice – the justice associated with the kingdom of God. God will dispense justice especially during the parousia. Believers are encouraged to pray for the coming of the Lord. But we cannot pray if we do not have faith, and we will lose faith if we do not pray. Prayer and faith are intimately connected. Thus, four main themes are inter-woven in this parable: the theme of prayer, the theme of securing justice, the theme of eschatology and the theme of faith. The parable teaches four things: it teaches that we have to pray always and to be persistent in praying; to believe that God will answer persistent prayer and that He will grant justice to His chosen ones (especially during the parousia); and that in order to be able to pray and secure justice people must keep faith. We are people of this world, but at the same time our true home is in heaven. Therefore our prayers should not be only earth oriented but very much heaven oriented. In this parable Jesus wants to encourage His disciples while explaining that it is not easy to follow God. People can become weary of asking all the time. When things do not happen on time, people worry, doubt, question. Delay erodes our ability to believe. But even when a prayer is not answered immediately man has to pray and have faith. Prayer is a privilege that humans should not disregard. One of the problems with us is that we may expect too much. If our prayer is not answered we become disappointed. But the parable teaches that in seeking justice, there is no place for weariness and that we should not lose courage. This parable underscores the paradoxical power of seeming weakness and stresses that life demands persistence.