Reflecţii asupra transferului dreptului de proprietate şi a obligaţiei de a da în contractul de vânzare-cumpărare
Reflections on the transfer of the property right and the obligation to assign in the purchase agreement

Summary/Abstract: În dreptul civil român transferul dreptului de proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare este guvernat de principiul unităţii, de principiul cauzalităţii şi de principiul consensualismului, principii care reies din interpretarea art. 971 şi a art. 1295 din Codul civil român actual. Principiul consensualismului cuprinde mai multe faţete. El poate fi privit atât ca opusul formalismului cât şi ca unul dintre sistemele imaginabile pentru a reglementa transferul dreptului de proprietate. Din evoluţia istorică a transferului solo consensu a dreptului de proprietate reiese că acesta este atât o creaţie a practicii judiciare franceze care presată de nevoile imperative de rapiditate a comerţului, a impus inserarea în contractele de vânzare-cumpărare a clauzei de „dessaisine-saisine” cât şi a şcolii dreptului natural ai cărei reprezentanţi au fundamentat doctrinar teoria transferului proprietăţii solo consensu. Sistemul francez şi cel român, de transfer al dreptului de proprietate poate fi caracterizat prin: simplitate, rapiditate şi clandestinitate. Excepţiile de la regula transferului dreptului de proprietate solo consensu sunt numeroase. Ele pot fi împărţite în: excepţii doctrinare de la regula transferului dreptului de proprietate solo consensu, excepţii care ţin de voinţa părţilor, excepţii care ţin de natura bunurilor care urmează să fie transferate şi excepţii privitoare la efectul transferului dreptului de proprietate asupra terţilor. Problematica obligaţiei de a da este strâns legată de transferul dreptului de proprietate. Obligaţia de a da nu se raportează la o prestaţie oarecare ci la un drept real, menirea ei fiind aceea de a-l face pe creditor proprietar sau titular al unui alt drept real. Noţiunea obligaţiei de a da a cunoscut o evoluţie progresivă şi paralelă cu aceea a noţiunii de bun. Iniţial obligaţia de a da a fost definită drept o obligaţie de predare, respectiv aceea de a remite un bun material corporal concret. Ulterior a fost caracterizată drept o obligaţie de predare care produce un efect translativ de proprietate. Doctrina juridică modernă defineşte obligaţia de a da ca fiind aceea de a constitui sau strămuta un drept real. Literatura juridică modernă este divizată între partizanii existenţei obligaţiei de a da şi cei care susţin că existenţa obligaţiei de a da este ireconciliabilă cu transferul solo consensu al dreptului de proprietate. În realitate, prin obligaţia de a da ar trebui să înţelegem nu o veritabilă obligaţie având ca obiect o prestaţie particulară, ci o categorie de obligaţii respectiv toate acele obligaţii de a face care, prin intermediul ficţiunii juridice, contribuie la producerea transferului dreptului de proprietate sau la constituirea unui alt drept real. Soluţiile adoptate de către Noul Cod civil român în materia transferului dreptului de proprietate nu pot fi considerate în niciun caz inovatoare. Transferul dreptului de proprietate are loc solo consensu prin realizarea acordului de voinţă al

• Details
• Contents