We kindly inform you that, as long as the subject affiliation of our 300.000+ articles is in progress, you might get unsufficient or no results on your third level or second level search. In this case, please broaden your search criteria.
Interview with Peter Bugge by Ioana Copil-Popovici.
More...
Interview with Richard Collins by Ținu Pârvulescu.
More...
Din primul număr al acelui an (publicația debutase cu câteva luni înainte, pe la mijlocul verii), aflăm că „Străjoțul” este, sub conducerea domnului Nistor Bălăcel, un organ pentru promovarea tuturor intereselor locale. Ceea ce se confirmă numaidecât, mai în josul paginii, unde se invită toți locuitorii din sat și cetățenii din împrejurimi să cerceteze hotelul Herzog al domnului M. Berwanger, hotelul Calul Alb, proprietar I. Iorgovan, firma A. Margetich, magazinul Hugo Reinhoffer, brutăria George Margetich, firma Iosif Rittersporn, firma Gheorghe Fürbacher, frizeria Weiszmüller, brutăria Talpeș, măcelăria Popescu, depozitul de sare Zaharia Mageriu și depozitul de ziare Bălăcel. Acesta din urmă, dacă nu ne înșelăm, îi aparținea chiar domnului Nistor Bălăcel, directorul gazetei săptămânale. Cum se vede, taica cel bătrân, Țepeneag, nu găsise potrivit să facă reclamă pentru prăvălia de mărunțișuri și pentru birt. De fapt, la vremea aceea el avea vreo optzeci de ani, hotărârile le lua celălalt taică, „tânărul”, iar taica era zgârcit. Poziția magazinului, lângă gară, și-o fi spus, era cea mai bună reclamă și, oricum, ce-s prostiile astea, nu suntem la Chicago, meginții or fi băgat de seamă și singuri că ține birt.
More...
1. O apucătură : să colinde zone ale orașului pe care nu le mai văzuse de mulți ani. își resuscita astfel adolescența penibilă, pășea pe propriile-i urme. Depozitul de lemne (depozitul ? un motiv adjudecat de melancolia nătângă a altora) devenise un vast morman de gunoi, acolo unde cociștii șfichiuiau harnic caii povârniți, dai acum de cărămidă căzută, sfărâmată, pisată. De doi bani. Să reluăm. Din piață o luai pe un soi de uliță domnească, îngustă, încă adunată pe cele două perechi de șine ale tramvaielor. Casele nu erau cine știe ce, doar un pic mai bune decât clădirile de raport. Acolo stăteau Noemi, Robert, Ingrid, Sara, Gerula. Astăzi n-o să faci caz că unele imobile-s retezate pe la juma, că s-au înmulțit ferestrele oarbe, zidurile fără susținere, vietățile aducând a oameni, ce mișună șiret, de-a dreptul umflând străzile. E ca după un război, ce să mai zici. Vin democrații, vin criptocomuniștii, tot aia-i. Din tot felul de găuri răzbat, aducătoare de nebunie, izbitura și clinchetul flipperelor ; abia-i citești pe mexicanii lătăreți învârtindu-se în întunericul gros. întâmpini ca pe o boare întâlnirea cu lumea balcâză ce te calcă-n șevroleturi și-n honde. La capăt - pista palatului slobozit din o mie și una de nopți, servitorul alb, atins de Parkinson, sucind canonic roaba, puradeii jucându-se-n profunzime cu jurasici, călărind biciclete ergonomice, populația autohtonă zgâindu-se peste gard de două mii de ani încoace, „noa mă, a dracu’ ăștia! da’ dincolo, la fabrucă, tot nu ne-au plătitără ăilanți suplimentările...”
More...
O sală de bal, undeva la țară, în anii războiului. E devreme și prin geam se pot zări zorii cenușii ai dimineții de vară. Doamna Binder, soția directorului fabricii, vorbește, făcând pe doamna mare, prețioasă și puțin ridicolă : - Ce dimineață frumos, nu-i așa? ! îi întreabă ea pe cei care au fost la petrecere, funcționarii din fabrică și intelectualii satului. Oamenii sunt obosiți. - Nici soarele n-a răsărit și e așa o căldură, spune cineva, încercând să întrețină conversația. Bărbați și femei care se întorc în zorii tulburi ai zilei de la bal. - Să facem o baie, ce ziceți ? ! propune un bărbat mai cu chef... - Ce idee minunat! spune încântată soția directorului. Ce idee frumos !
More...
Seara se adunau cu toții la malul râului, lângă casa lui Rheinholz Toni, tanti Liță, care acu’ e, atunci nu era paralizată. Trăia și Kalmann. Tanti Liță era grasă și vorbea tare și nu se putea opri decât cu greutate din râs atunci când se pornea din cauza poveștilor vecinului Kalmann de la porcărie. Ăsta vorbea gros și rar, spunea tot felul de trăznăi care o înveseleau peste poate ; cei din gașcă mai puțin se veseleau, nu îi atrăgeau chestiunile mucalite ale neamțului. în schimb ăia mari : Liță și Toni, Momongoți sau fata dumneaei, mecanicul de locomotivă, toți râdeau de Kalmann. Jucau cărți la stradă, și erau destul de slabi, mecanicul îndeosebi era foarte slab, numai tanti Liță era grasă. Mecanicul fuma întruna ca locomotivele pe care le manevra pe la triajul din Simeria și de la Arad. Bea răchie între ture. Kalmann era și el slab ca o paparudă, purta pe cap o pălărie pleoștită, din aceea cum tocmai se publicase pe coperta cu Moromeții : nea Ilie Moromete semăna în poza aceea cu paznicul de la porcăria ceapeului, cu vecinul lui Toni, avea și el barba nerasă, cu țepi aspri, se bărbierea duminica dimineața pe malul Mureșului în fața unui ciob de oglindă. Era un fel de ungur-neamț care fusese foarte sărac și de aceea Lau luat în serviciul permanent al ceapeului. Multă vreme a muncit el ca paznic pe malul Mureșului la grădina de zarzavat și, pe urmă, la motopompa care trăgea apă din umbra sălciilor direct în arșița rândurilor cu lubenițe și pepeni galbeni în care adesea gașca dădea iama, chit că striga și suduia Kalmann și câteodată venea seara pe la casele oamenilor ca să le ceară despăgubiri, până ce i-a spus unu’ mai rău de clanță: „lasă, mă, Kalmanne”, i-a zis, „că-s de pe pământu nost’, las’ să mânce și pruncii ăștia”.
More...
Poetul Max Hölzer stă cu mine la o măsuță, la „Zuntz”, pe geam privim albul strălucitor și neoanele somnoroase de pe Kurfurstendarmm, el se plânge, zice, la naiba, am avut atâția filozofi, oameni de artă, care n-au admis să privească nimic altceva decât problemele existențiale cele mai importante, de bază, pe când azi, mă întreb, unde a dispărut specia acestor grands seigneurs, literatura noastră tot rumegă războiul și pe Hitler, și politica tot revine la răfuielile dintre democrație și dictatură, la aceasta ni s-a redus genialitatea.
More...
Timpul staționării mele aici, în camera familiei Bandula, deasupra pieței subjugate de amurg, e după toate speranțele un timp mort, ar fi riscant să-l prelungesc. Dacă mi l-ar primi, l-aș înhăța pe băiat și l-aș transporta cu taxiul la așezământul special pentru deficienții mintal irecuperabili. La subsuoară corpul zbătându-se în pătură, picioare forfecând în neștire, degete încercând să apuce văzduhul, un pachet de groază, deasupra mea umbrela sfâșiată a urletului. Și mai sus, plutește zgripțuroiul colbăit al oficialității, cu însemnele puterii pe aripi, cu o citație în plisc. în fața mea, pe culoar, țipenie, doar invizibila luare-aminte pendulează spațiul dintre veceul comun și ușa batantă a casei scărilor cu geamurile zobite. Bat la una din uși. Brusc, toate culoarele se umplu de copii, de pisici, de tați care curăță cartofi, de mame lustruind plăcuța de aramă a pragului, de bătrâne fluturând pămătufuri. Rând pe rând, își iau rămas bun de la Ferike, mulți îl sărută, unii se mărginesc să-l apuce scurt de-un picior, câțiva îi schițează cruci pe întinderea frunții. L-aș duce chiar azi dacă n-aș ști că nu se fac internări.
More...
Într-o mlăștinoasă lume închisă, carieră cu stranii vine de piatră locuită de foștii invadatori acum învinși, un tânăr își dorește să fie pasăre. Să se desprindă din glodul prezentului transformat, drept pedeapsă, de câștigătorii războiului într-o rezervație aflată în afara timpului, înapoiată, chinuitoare. Dar morbul misterios care molipsise ochii foștilor soldați n-avea cum să dispară dacă răzbunarea nu era dată uitării. O parabolă politică de mare forță, scrisă cu inegalabil rafinament de Christoph Ransmayr (n. 1954), unul dintre cei mai renumiți și mai traduși autori austrieci, care a primit în 1995 pentru Morbus Kitahara premiul european Aresteion.
More...
Vesna ridică perechea de ciorapi înspre lumină, băgă o mână înăuntru pentru inspecție, întinse degetele, și apoi începu să-și tragă mâna încet, căutând firele rupte. O parte era întreagă. în cealaltă fugise un fir. „Perechea asta nu e bună”, spuse, punând-o deoparte și luând alta din grămada din fața ei. Scena se petrecea în bucătărie, într-o dimineață însorită de duminică. Venisem la ea să împrumut un aspirator, căci al meu tocmai se hotărâse să-și ia adio de la viața lungă și rodnică pe care o dusese până în chiar dimineața cu pricina. Mama ei, așezată vizavi de noi, întinse mâna și luă perechea de ciorapi. „Dar Vesna, e păcat de ei, ciorapii ăștia poți să-i mai porți prin casă. Am să-i duc la remaiat”. Vesna se-ncruntă la ea, apoi izbucni în râs. „Ba n-o să-i duci,” spuse și apoi se întoarse spre mine. „De fiecare dată când încerc să arunc o pereche ea încearcă s-o «recupereze», s-o repare, s-o folosească la umplut perne, să strecoare prin ea sucuri de fructe sau să lege cu ea sacul de gunoi - e în stare să găsească zeci de utilizări diferite pentru șosete sau ciorapi vechi. De parc-ar trăi tot în anii cinzeci”. în tot acest timp, mama ei își sorbise calmă cafeaua, dând din cap de parcă noi n-aveam cum s-o-nțelegem, oricât ne-am fi străduit. „Nu trăiesc deloc în anii cinzeci, dar nu știi niciodată ce se mai poate întâmpla. Adu-ți aminte că acum doi ani nu se găseau de loc ciorapi în magazin. Tu singură mă rugai să ți-i remaiez pe cei vechi și «recuperați». îi întindeam pe un bec (bine c-am avut grijă să păstrez becurile arse - am să regret toată viața ciuperca de lemn pe care am aruncat-o) și îi coseam cu un fir de nailon. Și-n plus, doar n-o să-i arunci pentru un singur fir dus...”
More...
Ridicând de la bancă cele douăzeci de lire pe care i le trimisese Milan Stojadinovic, fostul premier iugoslav, și el emigrant, dar în Argentina, ca onorariu pentru textele pe care i le publicase revista sa „Economist”, Crnjanski o luă spre restaurantul italian, trattoria Piedemonte, în Frith street. își permitea, o dată pe lună, luxul de a intra aici. De fiecare dată comanda cea mai obișnuită mâncare, pizza sau lazane, și un pahar de vin, di tavola.
More...
„Istoria Europei poate fi divizată în trei secvențe : istoricitatea Occidentului, istoria absurdă a Europei Centrale și anistoricitatea Estului.” (Josef K., Praga, 1980) Europa Centrală se reîntoarce acasă. Revoluția democratică din 1989 marchează sfârșitul hegemoniei sovietice, sfârșitul diviziunii continentului, sfârșitul Europei zise de Est. Milan Kundera descrisese Cealaltă Europă ca fiind situată „geografic în Centru, din punct de vedere cultural în Vest, și din punct de vedere politic în Est”. Pentru prima dată după cincizeci de ani, există o șansă ca geografia, cultura și politicul să se reconcilieze. Națiuni care au constituit obiectul istoriei au redevenit subiecte ale ei.
More...
America a evitat mult timp să se amestece în conflictele și disputele europene. Abia cele două războaie mondiale, Războiul Rece și prăbușirea comunismului au forțat-o să admită că Oceanul nu e destul de vast pentru a o separa de speranțele, dilemele și supliciile Bătrânului Continent. Virtuțile, dar și viciile Europei (mai cu seamă cele ale Europei Est-Centrale) pot avea însă o valoare pedagogică : grație lor, americanii vor fi în măsură să perceapă riscurile /zybns-ului ideologic și ale excesului de raționalism - ori, dimpotrivă, de iraționalism -, precum și pericolele ce survin în momentul în care mitul politic dobândește o poziție hegemonică în afacerile publice. Și, tot prin intermediul acestei pedagogii, America poate să își tempereze un anumit aplomb misionar - ce a atins nu rareori intensitatea unui adevărat zel providențialist -, pe care elitele acestei țări (și adepții lor, desigur) l-au practicat adesea într-un mod destul de insistent.
More...
Reviews of: 1. Jaques Le Rider, Modernitatea vieneză și crizele identității, tradusă în românește de Magda Jeanrenaud, Editura Universității „ALL Cuza” Iași, 1995. 2. Virgil Nemoianu, Micro-Armonia-dezvoltarea și utilizarea modelului idilic în literatură, Editura Polirom, Iași, 1996. 3. Revenirea în Europa, Antologie de Adrian Marino, Editura Aius, Craiova, 1996. 4. Andrei Corbea-Hoisie et Jacques Le Rider, Metropole und Provinzen in Altösterreich (1880-1918) (Metropolă și provincie în Vechea Austrie, 1880-1918), Published by Böhlau (1996). 5. Erich Zöllner, Istoria Austriei, Ediția a VIII-a (vol. 1 și 2), traducere de Adolf Armbruster, Editura Enciclopedică, București, 1997. 6. Adam Michnik, Scrisori din închisoare și alte eseuri, traducerea și îngrijirea ediției : Adriana Babeți și Mircea Mihăieș, cu o prefață de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, Iași, 1997. 7. Timothy Garton Ash, Foloasele prigoanei. Lanterna magică, în românește de Catrinel Pleșu, Editura Fundației Culturale Române, București, 1997. 8. George Ciorănescu, Românii și ideeafederalistă, Editura Enciclopedică, București, 1966, ediție îngrijită de Georgeta Penelea Filitti. 9. Leszek Kolakowski, Horror Metaphysicus, Editura All, 1997, traducere și adnotare de Germina Chiroiu. 10. Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, traducere de Alexandru Vlad, studiu introductiv de Dan Pavel, Polirom, Iași, 1997. 11. Irena Grudzinska Gross, Cicatricea Revoluției, în românește de Irina Giușcă, Editura Athena. 12. Slavenka Drakulić, Balkan Express, în românește de Petronela lacob, Editura Athena, București, 1997. 13. Victor Neumann, Identități multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului, Editura Hestia, Timișoara, 1997.
More...