Începuturile spiritului critic în cultura română
The beginnings of the critical spirit in Romanian culture

Summary/Abstract: Apariția spiritului critic tratând procesul de modernizare și occidentalizare a României a stat sub semnul paradoxului. De regulă, începuturile spiritului critic sunt asociate cu „Junimea” și cu emblema sa intelectuală Titu Maiorescu, însă a existat o formă timpurie a criticii reprezentată de ceea ce Garabet Ibrăileanu a denumit „prima școală critică moldovenească” (având ca promotori figuri precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo sau Costache Negruzzi), care a fost asociată cu o necruțătoare critică lingvistică și estetică (prima direcționată împotriva exceselor latiniste comune în jur de 1848). Toate figurile menționate mai sus au fost partizani ai occidentalizării și modernizării și participanți activi la revoluția din 1848. Am încercat să urmărim în acest studiu o anumită progresie în timp în dezvoltarea criticii culturale a modernizării României, critică ce la început a tins să devină o autocritică a partizanilor români ai modernizării. Alecu Russo și Alecsandri deplâng în reflecții profund personale dispariția vechii lumi patriarhale și proliferarea incontrolabilă a „cuvintelor goale” ca unic produs al unei schimbări traumatice. Vina este internalizată. Este vorba de căutarea unei realități solide dincolo de „tirania cuvintelor”. Acest moment paradoxal este urmat de interludiul reprezentat de critica detașată, intelectualistă a „Junimii”. Aici critica este îndreptată către „formele fără fond” și tinde să se scufunde într-o descriere impersonală a unor procese care au loc dincolo și deasupra voinței prezumtivilor actori umani. Al treilea moment în începuturile spiritului critic românesc este reprezentat de critica pasională și vituperantă a lui Eminescu care preia temele lui Russo sau Alecsandri și le radicalizează. Aici vina pentru pierderea vechii lumi este externalizată și personalizată. Cei vinovați sunt reprezentanții „claselor superpuse”, sterila plebe intelectuală și eterna clientelă politică. Dar răspunsul lui Eminescu este edificarea unei utopii regresive constând dintr-o imagine idealizată a unui trecut organic românesc, în realitate o admitere tacită a înfrângerii. Căutarea unei realități solide dincolo de „tirania cuvintelor” se încheie cu un eșec.

• Details
• Contents