Mihai Viteazul și ceremoniile corpului absent (1864-1920)
Mihai Viteazul and the Ceremonies of the Absent Body (1864-1920)

Summary/Abstract: În instituirea unor locuri ale memoriei, cum ar fi, la noi, Mănăstirea Dealu sau Câmpia Turzii, animatorii țineau cont de un anumit „empirism” popular, de aspirația acestuia spre un contact direct cu locurile efectiv legate de viața sau moartea eroului. Prin împrejurările morții și prin devoțiunea consacrată craniului său, Mihai Viteazul se apropie foarte mult de statutul acestor monarhi legendari. Dar, spre deosebire de sfinții Evului Mediu, care interveneau cu miracole justițiare în viețile credincioșilor, cazul eroilor recuperați de modernitate este cumva invers. Ei nu mai sunt văzuți chiar ca ființe efectiv prezente în societate, pietatea care-i înconjură bazându-se pe un altfel de contract, unul „pasiv”: comunitatea nu îi mai roagă să intre în acțiune, dimpotrivă, ea considerându-se datoare să le ducă mai departe faptele de excepție, spre a le conserva, peste timp, relevanța. De aceea, elitele românești au pus accentul, nu întâmplător, pe circumstanțele tragice ale dispariției lui Mihai: complot, moarte violentă, neîngropare după rânduieli și profanarea trupului de către asasinii aflați, oricum, într-o covârșitoare superioritate numerică. Trădarea, uciderea, batjocorirea corpului, salvarea și ascunderea capului de către un slujitor fidel corespund unei scheme narative care, în modernitate, avea să apropie povestea lui Mihai de aceea a atâtor sfinți și pe toate la un loc, într-o altă lumină, de modelul autosacrificiului hristic. Rostul celui din urmă nu este să ușureze niște comparații, ci să salveze o prezumție secundă, laică, greu de menținut prin ea însăși: legătura cauzală, în realitate doar simbolică, între moartea lui Mihai Viteazul și ceea ce s-a reușit, cu mult noroc, în 1918. Ca figură de discurs, analogia joacă, în cazul nostru, rolul muzeului, în sensul că ea conservă și reînnoiește semnificațiile unei istorii îndepărtate, menținând-o în atenția unui public în continuă schimbare. În privința capului lui Mihai, ca relicvă a panteonului național, putem stabili chiar o periodizare în funcție de cele două funcții: 1) înainte de unirea din 1918, vizualizarea unei absențe, aceea a teritoriilor deținute cândva de Mihai Viteazul (Moldova de dincolo de Prut, Ardealul), dar aflate atunci sub stăpânire străină; 2) după 1918, expunerea și conservarea unei prezențe covârșitoare, România Mare, a unei realități abia survenite, dar pe care oamenii o doreau permanentizată. După 1918 este însă redescoperit ca substitut esențial și suficient al corpului absent, ca efigie a „reîntregirii” rezultate din tratatele de la Versailles. Capul lui Mihai Viteazul verifica logica străveche a simbolului euharistic, sugerând că o țară vremelnic ocupată de inamic nu mai aparține geografiei sale, ci este răspândită peste tot unde se găsesc reprezentanții săi legitimi. Servea la negarea fragmentării politice de până atunci, la teritorializarea ei în altă parte, la înfățișarea părții ca întreg, la refacerea unui ansamblu patrimonial aflat în dispersie, dar respațializat în acel punct unde toate imaginile trecutului sunt aduse să semnifice o unitate primordială, atemporală. Capul lui Mihai ne apare, mai întâi, ca „rămășiță”, ca rană, eșec și memento al datoriilor neonorate.

• Details
• Contents