Sensibilitatea faþã de moarte în testamentele din Oltenia premodernã şi modernã (1700-1870)
Sensibility Towards Death in the Testaments in Pre-modern and Modern Oltenia (1700-1870)

Summary/Abstract: Prezentul studiu îşi propune să ofere o nouă perspectivă asupra morții în spațiul românesc, plecând de la surse încă puțin cunoscute sau folosite în istoriografie. Este motivul pentru care interesul nostru s-a îndreptat asupra analizei practicii testamentare ca indice al schimbărilor culturale care s-au produs în societatea românescă olteană la sfârşitul Vechiului Regim, începutul modernității. Demersul priveşte această veche provincie românească datorită provenienței izvoarelor şi a particularităților sale (un număr sporit de mănăstiri şi bisericii). Ca şi cel occidental, testamentul românesc oferă numeroase mărturii asupra existenței anumitor reprezentări asupra morții, lumii de dincolo, relațiilor dintre vii şi morți. Identificarea lor ne ajută să înțelegem mai bine importanța acordată unor gesturi şi practici definitorii pentru mântuire, solidaritate socială şi evitarea accidentelor care s-ar repercuta negativ asupra destinului postmortem al testatorilor. Renunțând la orice analiză serială, datorită dificultăților întâlnite în realizarea unui corpus solid de surse, am ales să urmărim construirea discursului testamentar, raportul dintre diferitele sale secțiuni şi opțiunile testatorilor, cu o atenție aparte față de notele comune şi particularitățile pe care le prezintă practica testamentară românească față de cea occidentală. Se remarcă astfel explozia fricii față de ceasul morții, obsesia individuală în precizarea serviciilor funerare şi postfunerare care trebuie să asigure salvarea sufletului, fenomen strâns legat de noua viziune eschatologică care se impune în Țara Românească de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Discursul testamentar al epocii arată deopotrivă existența unei structuri de schimb care se stabileşte pe mai multe nivele între testator şi societate. Testamentul pare să fi devenit uneori un contract al cărui scop este salvarea sufletului şi obținerea sprijinului celor vii (prin intermediul rugăciunilor, pomenilor, liturghiilor, donațiilor pioase), precum şi conservarea cât mai mult timp a memoriei defunctului. Cedarea de bunuri sau de bani în favoarea Bisericii este justificată de persistența unei reprezentări comune în eficacitatea serviciilor postume asigurate de aceasta care nu este doar gestionarea memoriei liturgice, ci şi garantul îndeplinirii clauzelor de către familie. Relațiile cu familia se bazează pe puternica solidaritate dintre vii şi morți, transmiterea moştenirii fiind de altfel condiționată de materializarea ultimelor dorințe ale testatorului. În fine, comunitatea este beneficiarul ultimelor sale gesturi, prin ajutorul oferit săracilor sau prin sumele de bani destinate ridicării unor instituții publice (biserici, şcoli, spitale). Prin urmare, până la birocratizarea sa din a II-a jumătate a secolului al XIX-lea, testamentul rămâne un document pentru salvarea sufletului sub amenințarea morții, iar redactarea sa o practică care include individul în lanțul de solidarități locale, prin comportamentul său de bun creştin şi membru al comunității.

• Details
• Contents