Lumière et ténèbres dans la tradition Johannique
Lumină şi tenebre în tradiţia ioaneică

Summary/Abstract: Lumină si tenebre în tradiţia ioaneică. Motivul luminii reprezintă o temă predilectă a Evangheliei a IV-a, termenul „lumină” apărând de 23 de ori în această evanghelie, de 6 ori doar în prologul evangheliei. Lumina primeste în tradiţia ioaneică, în folosirea sa simbolică o dublă simbolistică: hristologică si antropologică. Această simbolistică va reprezenta o cheie de lectură a întregului corpus ioaneic, exemplificată de către autor prin interpretarea: prologului ioaneic, a convorbirii cu Nicodim si a capitolelor 8-12 ale evangheliei, regrupate sub titlul „lumina lumii”. Toate cele sase ocurenţe ale termenului „lumină”, apar în prologul ioaneic regrupate în secţiunea iniţială, în care autorul îsi propune o actualizare a creaţiei. Lumina reprezintă atributul principal al Logosului (1,4), împărtăsirea ei participând la auto-revelarea lui Dumnezeu prin intermediul Logosului. În convorbirea cu Nicodim, tema luminii apare de cinci ori în ultimele trei versete ale sale, corelată revelării planului divin de mântuire a lumii (3,16-17), dualitatea lumină-întuneric (tenebre) căpătând valoare de etalon al judecăţii finale. În capitolele 8-12 ale evangheliei a IV-a, lumina devine expresia figurată a activităţii mântuitoare a Cuvântului întrupat, activitate de iluminare a omului întunecat. Evanghelistul insistă asupra capacităţii luminii de a lumina pe cei credinciosi într-o manieră care depăseste limita unei relaţii de exterioritate, finalizându-se în transformarea acestora în „fii ai luminii”. Lumina constitue în tradiţia ioaneică metafora sensibilă a realităţii invizibile, simbolismul ei aplicându-se totodată: auto-revelării lui Dumnezeu prin intermediul Cuvântului; orientării practice a fiinţei umane, devenită capabilă de o adevărată discernere etică cât si stării de har, în care fiinţa umană devine participantă la fiinţa divină, în dimensiunea comunicării gratuite a harului.

• Details
• Contents