Despre distincţia dintre temeinicie şi legalitate în procesul civil român
On the distinction between rationality and legality in the romanian civil proceedings

Summary/Abstract: Distincția dintre fapt și drept este, pentru mulți juriști, problema fundamentală și critică a oricărui sistem juridic. În jurisprudența și doctrina românească nu există până în prezent o elaborare teoretică și sistematică a distincției dintre fapt și drept, precum și a uneia dintre aplicațiile acesteia, respectiv distincția dintre temeinicie și legalitate. Mai mult decât atât lipsesc chiar și minime reflecții (studii, note critice la decizii judecătorești etc.) prin care să se reflecteze asupra temei. În același timp însă în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în special, dar și a celorlalte instanțe românești, în mod paradoxal distincția dintre temeinicie și legalitate pare să ocupe un loc decisiv. Astfel, având în vedere că art. 304 din Codul de procedură civilă restrânge rolul Înaltei Curți la verificarea legalității hotărârile recurate, de calificarea pe care o dă Instanța supremă motivelor de recurs – temeinicie sau legalitate – depinde soarta recursului. Numai că o analiză chiar și superficială a deciziilor Înaltei Curţi demonstrează că aproape niciodată nu sunt oferite temeiurile pentru care motivele pe care recurentul/recurenții le supus verificării Înaltei Curți sunt considerate ca fiind de temeinicie și, deci, inadmisibile sau, dimpotrivă, de legalitate. În acest text ne-am rezumat să analizăm câteva decizii ale Înaltei Curţi reprezentative pentru felul în care Instanța supremă înțelege distincția dintre temeinicie și legalitate. Semnalul pe care vrem să îl transmitem este acela că exigențele specifice domeniului dreptului – evaluare permanent critică a argumentelor participanților la actul de justiție și, mai ales am spune, ale Instanțelor de judecată însele, claritate conceptuală etc. – pretind de la judecătorii Înaltei Curţi o implicare mult mai susținută în elaborarea teoretică a distincției pe care, altfel, o celebrează în deciziile sale, cu atât mai mult cu cât, așa cum se va vedea din analiza jurisprudenței și doctrinei străine citate, distincția dintre temeinicie și legalitate nu este nici pe departe de la sine înțeleasă sau, cel puțin, ușor de trasat linia de demarcație dintre temeinicie și legalitate. În definitiv, este deja o banalitate că motivarea prin mijloace raționale a unor decizii cu implicații economice, sociale, politice și general-umane uriașe reprezintă splendoarea jurisprudenței dacă nu din totdeauna cel puțin a celei moderne. Iar dintre cele 3 puteri clasice, cea judecătorească se distinge în primul rând prin aptitudinea de oferi temeiuri raționale deciziilor sale

• Details
• Contents