Drepturile omului şi „ieşirea din religie”
Human rights and the "ieşirea din religie"

Summary/Abstract: O perspectivă interesantă şi lămuritoare asupra problematicii drepturilor omului ne oferă Marchel Gauchet în două dintre lucrările sale: Ieşirea din religie, publicată la Humanitas şi La democratie contre elle-même, apărută la Galimard. Această perspectivă continuă viziunea pe care autorul francez o propune în lucrarea ce l-a făcut faimos Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a religiei, titlu cu rezonanţe weberiene. Contextul în care este situată problematica drepturilor omului şi a înţelegerii problemelor actuale ale lumii, care nu vizează doar structurile politice ci şi relaţiile interumane, cele cotidiene, este cel al naşterii statului. Această problematică este şi cea a raporturilor dintre religie şi societate şi se referă şi la întrebarea dacă religiosul e consubstanţial socialului, având în vedere că religiosul este, conform autorului, prezent şi în mişcări explicit antireligioase şi că s-a strecurat şi în mişcările şi ideologiile totalitare, care sunt fundamental antireligioase. Deşi religiosul este prezent mereu în istorie şi a fost o constantă a societăţii umane, acest lucru nu îl scuteşte de statutul de fenomen istoric, care are, aşadar, un început şi un sfârşit. Acest sfârşit nu semnifică dispariţia religiei, nici măcar în formă instituţională. Religia provine dintr-o instituire socială. Ea nu este rezultatul unei constrângeri, ci, paradoxal, al unei alegeri ce se pierde în antropogeneză. Chiar şi aşa religia reprezintă manifestarea unei structuri antropologice, care, chiar dacă religiile sunt marginalizate şi reduse pe plan social şi politic, funcţionează sub alte forme. Instituirea religioasă a socialului, a omului este paradoxală pentru că este o instituire a omului împotriva lui însuşi, fiind o respingere a „propriei sale prize transformatoare asupra organizării lumii sale”. Ceea ce este respins în această organizare socială, politică şi psihică a omului este ceea ce e mai specific omului, adică ruptura şi confruntarea cu ceea ce există, cu natura. E vorba de respingerea incapacităţii omului de a se împăca cu situaţia, cu instalarea în real, de respingerea neliniştii şi a impulsului transformator ce definesc, conform lui Gauchet, omul. Este un refuz al propriei fiinţe, de o aplicare a negaţiei asupra puterii sale constitutive. Omul pur şi simplu respinge propriul său statut de creator şi asumarea aceastei puteri. Religiosul şi societatea întemeiată pe religie este cea a deposedării de sine, a deposedării celor vii şi vizibili în favoarea fundamentului, care se află în spate, în trecut. La baza acestei atitudini şi relaţii cu semenii şi cu realul se află ideea de îndatorire sau de datorie faţă de strămoşi, aşadar faţă de fundament şi de sursă. Ceea ce are valoare paradigmatică este în trecut, în afara puterii de intervenţie şi de invenţie a omului, cutumele, gesturile şi comportamentele paradigmatice trebuind păstrate cu orice preţ; religiosul este mobilul pus în slujba imobilului, este neacceptarea pusă în favoarea acceptări, a inserţiei în lume. Omul este deposedat de suveranitatea sa, în termeni mai moderni.

• Details
• Contents